Abyssolous

Traiesti pentru a te catara , sau te cateri ca sa traiesti?

2011-03-29T13:07:00.000-07:00

Traiesti pentru a te catara , sau te cateri ca sa traiesti?

Daca raspunsul e "traiesc ca sa ma catar, sau cataratul e viata mea ", atunci raspunsul e la fel de sterp ca al unei castigatoare la Miss World care vrea sa salveze stratul de ozon... Deja e un cliseu...

Insa , daca prin inversiunea de termeni el este "ma catar ca sa traiesc ", lucrurile se complica ... si intra in sfera unei alte viziuni despre catarare, ce nu exclude abordarea sportiva a escaladei, ci o include si pe aceasta, insa , capatand valente noi prin activarea instinctului de supravietuire si prin exacerbarea trairilor de la periferia fiintei umane. "Nu poti cunoaste suficient un om pana nu il aduci la o anumita limita" poate suna si acesta ca un cliseu , insa e un cliseu adevarat. In sfera cataratului de trasee in care iti plasezi singur asigurarile, fie ca e vorba de o prima ascensiune sau de escalada unui traseu pe mobile, sau in catararea solo, contururile acelei "limite" personale sunt foarte aproape. Diferenta dintre escalada sportiva, programatica , cu secvente memorate si prize marcate, si escalada unui perete stiind ca esti primul om care urca pe acolo tine de psihic, partial, dar si de multitudinea de abililitati ce te tin pe linia de plutire, si alte abilitati pe care le dobandesti in vid... In escalada amenajata plaja de desfasurare e foarte larga, iti este permis foarte mult, si asta fara sa te ranesti . In escalada in premiera a unui perete, tensiunea e foarte mare, dictata de constrangerea posibilitatilor de miscare in limitele sigurantei, atentia e indreptata catre cele mai apropiate si bune posibilitati de asigurare sau prize , catre mentinerea cu orice pret a echilibrului, la manevrele de coarda, la evitarea dislocarii de pietre ce pot cadea peste coarda , sectionand-o sau peste secund, la gestionarea si monitorizarea resurselor fizice de moment, precum si la vizualizarea liniei traseului ce atunci urmeaza a fi deschis. Nemaivorbind ca intr-un perete mare , starea vremii sau apropierea serii nu sunt factori de neglijat... Personal , mi se pare oarecum inexacta impartirea stilului de catarare in escalada sportiva si alpinism, dupa scurta descriere a celor doua viziuni sau mai degraba abordari ale stancii... In prima, escalada sportiva , si mai ales abordarea ei programatica , studiata, transforma conditia cataratorului, el devine un executant al unui algoritm, iar disciplina catarare, devine o activitate arida , stearpa, un act.Singura salvare a acestei stari e escalada la vedere, singura capabila sa trezeasca intuitia si sa transpuna unor dificultati necunoscute inca , propriile posibilitati si tehnici.

Insa chiar si escalada la vedere sau in premiera palesc pe langa disciplina SOLO INTEGRAL. Cunoscuta ca o forma primordiala de catarare, este cea care da adevarata raportare a omului cu elementele... Sub un alt raport, este si cea care ne apropie de regnul animal... Explozie de scantei senzoriale catalizate intr-o armonie motorie, escalada solo (free) pune in balanta alegerea si vointa cataratorului , cu instinctul de supravietuire si cu intelegerea eventualului esec - ce inseamna moartea. Hibrid intre autocunoastere si nebunie, escalada solo este izvorul unor castiguri sprituale fantastice ... Este momentul ce se prelungeste intru etenitate , in care toate componentele fiintei se unesc si lucreaza impreuna ca un tot unitar, avand ca scop un parcurs fara gresala. In foarte putine momente ale vietii , tot ceea ce compune un om vor trage atat de sinergic intr-o directie ... Este momentul in care omul redevine un tot unitar, intrupat din rana individuatiei...Niciodata nu suntem atat de avizi de informatie si receptivi ca intr-un parcurs free solo, intelegerea sinelui si armonia sunt ca fatetele unui diamant. Cea mai mica fisura in acest monument poate sfarama intreg edificiul existentei ...Intelegerea fragilitatii vietii precum si asumarea propriilor decizii sunt un semn se maturitate. Intuitia si autocontrolul sunt duse la desavarsire , anticiparea urmatoarelor miscari este dublata de resimtirea organica a echilibrului static pe urmatoarele prize, inainte ca miscarile sa fie executate.

Insa cel mai mare castig, este SACRALIZAREA STANCII , in esenta reducerea ei la ceea ce a fost inainte de a fi amenajata, concret vorbind , in free solo , fiind permisa numai escalada pe prize, ruta devine pentru catarator , stanca ce a fost dinainte ca traseul sa fie batut... Aceasta forma de catarare poate fi considerata un ritual al reintoarcerii la radacini, si , in rastimpul in care te cateri ca sa traiesti, savurezi oportunitatea care ti se deschide pentru a fi cel mai aproape de tine insuti... mai aproape decat ai fost vreodata ...

Alpinism - Ultimatum

2011-03-28T22:50:00.000-07:00

Nu pot face o diferentiere clara intre ascensiunea traseului Sarutul Pamantului si ceea ce avea sa devina Ultimatum , cu atat mai mult cu cat nu am rabdat decat 3 saptamani de la finalizarea primului meu traseu si am si purces la actiune in Valea Alba, incarcat cu snopul de pitoane ramase , dar cred ca toata vina o poarta umbra de nemultumire ce m-a incercat cand am iesit sus in creasta si as fi vrut sa mai continue... Sa fiu foarte precis cu detaliile acestei ascensiuni ce a durat pe parcursul a 5 ani nu cred ca pot fi, dar le voi releva pe cele care-mi sunt mai vii in memorie, si neglijandu-le pe altele care vor ramane doar in memoria traseului... Nazuinta de a deschide un traseu mai "mare si mai tare" m-a adus , in mod ironic, drept in "gura" succesiunii de tavane ce se ridica spre sus si stanga de la "bolovan". Spun in mod ironic, deoarece la prima mea escalada in peretele Vaii Albe, esuata dealtfel, imi amintesc ca am fost terifiat de tavanele cu pricina, si m-am bucurat atunci ca Albastra nu e pe acolo... M-am bucurat si mai tarziu, intrucat mi s-a acordat mie gratia si onoarea sa deschid o premiera pe acolo....

Primul "sut" l-am facut tot alaturi de Darius, pe 29 august 2000, bazandu-ma si de data asta pe picioarele lui solide in cararea de echipament la baza peretelui... O zi mohorata, cu ceatza deasa incepand de la "bolovan", si mici picaturi de condens. Echipat "old school", cu un pulover de lana care iesea mereu de sub ham pe mine, si diverse obiecte ruginite agatate pe ham, pornesc cu bagare de seama pe primii metri, chiar deasupra Bolovanului, usor stanga. Din pacate trag si doua corzi grele dupa mine , n-am alte materiale... O fisura subtire, de inversa, mai mult o placa ma scoate sub un mic bloc fisurat , cam la 10 m de la plecare, unde bat un prim piton, un cornier cu vopsea portocalie pe el.Suna bine. Trec deasupra pe pernite de iarba, ajung pe praguri bune , sub o burtica . Un peu de tabla canta scurt pana se intepeneste , si trec burtica , la echilibru. Prizele nu sunt mari, dar sunt. Fac un pas spre stanga, intru intr-un diedru abia schitat si bat cu efort un nou peu IUS, auriu.Cu un spreiz larg ma ridic pe prize bune la maini , la liber , si avansez catre o fisura usor surplombanta. Din pozitia in care stau, observ pantele cu jnepeni din spre Iadul Vaii Albe, si frumosul versant cu Albisoarele ... E ciudat cum in mintea mea se facea atunci acel "melange" de serenitate, tensiune si teama... Probabil e reteta unei ascensiuni reusite, sau mai degraba a detasarii" incrancenate", daca o pot numi asa... Revenind cu picioarele pe" pamant" vertical, sunt trezit din visare de efortul de a bate pitoane de pe prize, care ma usuca literalmente. Bat in acelasi loc 2 pitoane , ambele slabe, si trec cumva mai sus, pe un prag orizontal la picioare, destul de bun. Imi permit aici un respiro. Marchez teritoriul cucerit printr-un morcov intr-o fisura gresioasa, pe o zona ruginie a peretelui, probabil cu continut de oxid de fier. Ce vine nu e linistitor. O fatza de gresie, barata deasupra de placi de conglomerat friabil si totul ud.Ca o masura de precautie, incep forarea pentru un spit, dar nu reusesc decat vreo 4 cm. Il bat insa numai la adancimea asta, bazandu-ma pe soliditatea stancii, nu am de ales... Ma angajez spre dreapta in pasaj, pe prize cazute si ude, pana cand prind o inversa barosana dar care suna cam sec. Tot de gresie. Deasupra ma ridic cu delicatete, si montez un frind mare dupa o placa groasa. Tensiunea in care stau ma oboseste teribil. Fac un pas spre stanga intr-un diedru bunicel , unde smulg smocuri de plante ce le arunc in vid. Odata curatat locul, bat in diedru un nou peu ius, care nu intra complet, dar e bun.Depasesc diedrul cu spreizuri pe prize fine... Escalada ma duce peste 2-3 m deasupra pasajului, pe praguri bune dar lichenoase. Sunt avertizat de Darius ca coarda s-a gatat... Hmmm. Se impune amenajarea unei regrupari, loc pe care il gasesc la 3 m sub primul tavan, pe o fisura si cu ceva praguri la picioare.Incep sa "consult" locul prin lovituri usoare de ciocan , pt a testa soliditatea stancii... Descarc in fisura cu sete tot ce mai e fier pe ham, culminand cu un morcov grosier(cuiul de rapel), care imi stoarce picaturi de transpiratie pt batere. Leg cele 3-4 cuie cu o bucla mare de coarda rosie , si cand totul e gata, constat ca ploua incet, dar sigur. De fapt , constata Darius , ca eu sunt ferit de tavane. Renunt sa il mai chem sa recupereze, avem de adunat de jos o groaza de materiale de pus la adapost sub bolovan, deci grabesc rapelul, ca sa-l pot ajuta... Nu ma pot bucura de lungimea urcata , trebuie sa strangem totul repede , ploaia se inteteste.Ne ghemuim sub Bolovan sub susurul ploii , si asteptam resemnati sa putem cobora.

Pana in primvara lui 2001 am amanat continuarea proiectului nostru, in tot acest rastimp fiind ocupat cu ascensiuni rotpunkt de trasee clasice (integrala rotpunkt a Fetei Inalte din Postavar, toate in premiera si la vedere), si cateva ascensiuni de iarna a catorva trasee importante din Costila (Scorpion,Sperantei, Memorial, 3 Surplombe si Central-galbenele, ultimul in premiera de iarna), in echipa cu Adi Cernea.

Pe 26 mai 2001, am revenit sub perete, pt a continua traseul, tot in compania lui Darius, aceasta zi fiind ultima in care Darius ma va seconda, inainte de plecarea lui definitiva in Canada... Dupa ce insiram materialele pe "bolovan", ca la un bazar, selectam cele necesare si eu abordez plecarea pe prima lungime, pentru a accede regruparea . La pasajul de dupa spit intampin ceva dificultati, nu trec prea usor... semn ca aici e o mica cumpana... Intre timp, doi baieti trec pe la bolovan , urcand incet prin "Albastra"...Vazandu-ne dar necunoscandu-ne, ne-au intrebat daca urcam "traseul batut de Titus..." Darius le explica cine suntem si ce facem, iar cei doi se mai opresc pret de cateva minute sa vada scena, apoi se pierd in perete...Ajuns in regrupare, rasuflu din greu... strasnica "incalzire"... Darius recupereaza, venind lac de apa... nu e incantat , pt ca lungimea l-a cam inspaimantat, dar mai are suflu sa spuna ca "exista cineva caruia i-ar place la nebunie pe aici- Adi Cernea..." Il aprob si intre timp umplu hamul cu cuie, cliff , scarita , ciocan si cliffuri. Plecand direct din hamul secundului, incerc sa bat mai des zona de la plecare. terenul e destul de expus... O succesiune de tavane conduc catre o zona mai verticala, unde ,30 m mai sus de noi, traseul Sperantei face stanga pentru a se abate catre "triunghiul de iarba"...Pe acea rampa pe care trece Sperantei am planuit si eu sa stabilesc o noua regrupare din traseul nostru, posibil chiar o regrupare comuna... deci loc de intersectie... dar sa revin la miezul actiunii...Pana la primul tavan, am batut vreo 2 p-uri, spre linistea lui Darius dar si a mea , sub tavan fiind o nisa de unde am daramat niste gresii,nu de alta , dar macar puteam sa le arunc departe , pe cand, daca le-ar fi daramat coarda, ar fi fost de rau... Plecarea in tavan era marcata de excremente de pasari, aici o fi fost probabil vreun cuib candva... Tavanul era brazdat de o fisura fina , si discontinua, fapt esential pt a putea plasa pitoane si nu spituri... dealtfel, in ciuda obstacolelor intalnite pe aceasta lungime, pt deschiderea ei nu am batut nici un spit, cu exceptia celui din care m-am retras , la finalul lungimii (intersectia cu Sperantei)... Escalada placii dintre primele 2 tavane a inclus o tehnica complexa, de la ridicari peste piton, ajutor de sprijin cu cliffuri sau iesiri pe prize murdare si pozitii extrem de tensionante, pana la tehnici care combina toate cele enumerate anterior... Cum am zis, lungimea am deschis-o pe pitoane, unele situate la o distanta maricica intre ele... al doilea tavan e trecut cu o traversare spre dreapta , pana la un bot de conglomerat(mic "amvon") , eu interpunandu-ma intre el si perete... iesit deasupra pe o mica rampa, am un moment de respiro, un "no hand rest" binemeritat...Zona pana la secund e sinuoasa (S invers) si barata de tavane , ceea ce face ca parcursul corzii sa dea ceva frecare, in ciuda buclelor lungi folosite... Fisura fina continua si din locul unde ma aflu,insa din pacate nu reusesc sa bat aici un piton de nadejde, ci ceva prost, care misca ... chiar si asa, ies cu o sfortare deasupra, intr-o nisa mare, sub surplomba finala ce duce catre rampa din Sperantei, si implicit, catre regruparea noastra... Nisa imi ofera din nou momente de respiro, chiar pot pune aici materiale(in acest loc voi depozita materiale pt ascensiune). Nu am timp sa observ ca cerul negru bubuie amenintator, si nici ca mi-am zdrelit mana de stanca , dar mai apoi vad cum picaturile de sange sunt absorbite de gresie , ca o sugativa... Darius devine stresat de iminenta ploii, insa deocamdata suntem protejati de zona surplombanta... Pentru a depasi surplomba ce-mi bareaza inaintarea, incerc sa ma ridic cat mai sus cu ceva inverse, si cumva bat un peu ius din tabla neagra (pitoane care s-au dovedit atat de eficiente la fisuri fine...),si pentru ca nu a intrat decat 3 cm, il cuplez cu altul la fel , si ma ancorez in ele , studiind terenul de deasupra...Mai am atat de putin pana pe platforma... si totusi obstacolele par serioase. Ma ingrijoreaza faptul ca pe cel putin 15m in urma , nu am asigurari solide...fara sa mai pomenesc de tunetele care , in zona surplombanta si concava in care ne aflam , duduie ca-ntr-un cazan al iadului... Forez cu dalta un spit scurt, tip speo, care insa nu intra decat maxim 3 cm, insa il las asa, trec pasajul cu niste lame de gresie spre stanga si ajung pe rampa...Cobor insa in graba la Darius, recuperand foarte greu buclele din pitoane, prin balansuri mari, si odata ajunsi jos ne grabim sa strangem totul si sa coboram, intrucat iadul e pe cale sa se dezlantuie... Multe materiale (pitoane , nuci , ciocan , frienduri, etc) , le-am lasat in nisa de pe ultima bucata a lungimii a 2-a... Aceasta lungime a 2-a din Ultimatum mi-a luat 4 ore efective de ascensiune si masoara aprox. 27m.
Revenit in perete, pe 8 iulie, de data asta cu alt secund, Liviu Beteag, am abordat primele lungimi din Sperantei pt a accede la traseu. Liviu, in ciuda ruscacului masiv , s-a miscat destul de bine pe primele lungimi...desigur , acelea aveau cuie... Ajunsi in locul cu pricina, am inceput aceeasi rutina cu inventarul materialelor, dar asta dupa ce eu am coborat cativa metri sa aduc snopul de cuie din nisa de dedesubt . Asigurat in optul lui Liviu, care la randul lui s-a ancorat in tot ce era metal in zona, am purces la deschiderea lungimii a 3-a ...Primul obstacol, o coloana de conglomerat galben si putin friabil, ce porneste direct din regrupare , drept in sus...Terenul e vertical si catararea atletica, dar prizele sunt bunicele. Nu pot sa nu ma uit , inevitabil , la Liviu si sa-i vad amestecatura de sentimente ce-l incearca ... regretul ca e in situatia asta si ca nu mai poate scapa, spaima ca eu sa-i cad in ham, etc...nimic pozitiv n-am vazut... Eu insumi sunt cel mai expus dar incerc sa musamalizez starea de fapt, pt a nu dauna echipei... La capatul amintitei coloane , pe care ma si urc in picioare, bat un piton slab, care intra putin, insa dupa ridicare , pe fatza compacta si verticala de deasupra gasesc totusi o gaura pt cliff, din care montez un spit catre dreapta, stand mereu sub amenintarea ca clifful sa se smulga... Terminata treaba, totul e mai usor, si ies cu curaj pe prize catre dreapta , prinzand niste muchii verticale la maini. Terenul e expus si destul de spalat...La cativa m de spit reusesc sa bat un peu de tabla , model scurt , intr-o fisura abia schitata, si dupa ce nu mai intra, il indoi in jos ... Trecut si de acest pasaj, mai fixez un spit la baza unei alte burti... mentionez ca acesta este ultimul spit pe care l-am batut cu dalta , cap de coarda, fiecare spit de acest gen consumand cel putin 30 de minute , cam 1000 de lovituri in dalta, si un consum fizic si psihic fantastic, pozitia si asigurarea fiind de multe ori foarte precare... Incheiem aceasta zi din pacate sub amenintarea serioasa a unei furtuni, si ne retragem din perete, spre bucuria lui Liviu, care si-a recapatat graiul abia cand ne-am apropiat de Busteni... Am avansat astfel numai 8m... constat , in plus , ca daca sunt nevoit sa folosesc spituri in traseu, pe fetze compacte fara alte posibilitati, jumatate din energia depusa in escalada se consuma pt baterea acestor spituri - rau necesar insa , fara de care trecerea nu ar fi posibila.
Miezul lui iulie (14, 15), ma gaseste iarasi la Refugiu, alaturi avandu-l pe Catalin Padure (Batranu'), ce se va dovedi foarte atasat ideii de a deschide un traseu alpin, si va fi un om de baza si in anii ce vor urma. La Refugiu, plin de lume , vanzoleala mare.. . actiunea Costila de reamenajare de trasee (si deschidere de trasee noi) fiind in plina desfasurare. Vorbind cu Geo(Bivuac) si povestindu-i ce intentii avem, ne-a ajutat cu o bormasina pe benzina ce era la ei, care insa era extrem de grea (7 kg), si greu de manevrat. Am luat-o insa , lasand "kitul" pt batut spituri la refugiu. Samarizati in halul asta, am pornit catre perete, cheltuind multa energie pana pe rampa din sperantei pe care era regruparea noastra...Insa odata ajunsi acolo, lasam in urma tot ce e rau si eu purced pe "urmele" lasate la plecare pe lungimea a 3-a. Dupa depasirea rapida a bucatii batute , ma opresc in ultimul spit si ma pregatesc de un liber...strang sireturile la papuci si trag aer in plamani...Pasajul e depasit fara mari eforturi, sub impulsul adrenalinei. Ma uit in urma si vad scara de prize albite de magneziu...pare o scara catre fundul pamantului. Dupa acest pasaj de liber, peretele redevine vertical, si eu ma pregatesc sa montez un spit, de data asta cu bormasina...Ma sustin intr-un cliff care nu-mi inspira mare incredere, insa ma bazez pe asigurarile bune de pana acum, si cer "utilajul"... Fara sa observ ca nu am pornit masina cu butonul "on", incerc sa demarez motorul, bineinteles, fara succes ... mai incerc odata, si , tragand de cablu, lovesc cu cotul (la nerv) , o piatra ascutita... Durerea e atat de intensa , incat sunt pe punctul de a lesina, incep sa vad in alb-negru si in ceatza totul... ce e cel mai rau, e ca datorita starii de soc , imi pierd interesul pt siguranta mea, si nu-mi mai pasa ce se intampla cu mine... Catalin , vazand ce se intampla si ca sunt alb ca hartia la fatza , asista la scena neajutorat pt ca nu are cum sa ma intervina ..." pot zice ca ... a fost un moment unde timpul a stat in loc ... nu se mai auzea absolut nimic, iar neputinta mea de a nu putea ajuta era apasatoare...asa-mi aduc aminte acel moment"-relateaza mai tarziu Catalin. Intre timp, eu incerc sa stau constient, si am senzatia ca fac un efort urias pt asta... ca prin vis, vad butonul de switch si pornesc cumva bormasina, forez gaura si bat spitul in care ma pun in zelb. In momentul urmator, probabil din cauza miscarilor mele, se smulge si clifful si raman in spit . Acest episod a fost printre cele mai dramatice pe care le-am experimentat in vid, si care ar fi putut avea urmari serioase in cazul caderii unui corp inert cu bormasina si burghiu pe deasupra...Insa l-am depasit printr-un efort de vointa. Cobor deindata in regrupare , unde ma refac, mancand in graba o ciocolata .E bine sa fii din nou "acasa"...Insa tot ce e bun dureaza putin, si revin pe prize, revigorat. Asigurat de spitul cu pricina, ies la liber drept in sus, pe un pasaj care mi s-a parut dur, avand la maini riglete fine . Deasupra lui, un diedru abia schitat ,unde gasesc o microalveola imi permite un nou respiro, si montez aici un alt spit. Continuind pe fatza compacta (situata in dreapta cativa m de lungimea de sub triunghiul de iarba din Sperantei), gasesc un loc mai confortabil, cu prize bunicele la picioare. Executand un mic traverseu dreapta, intr-o fisurica fac un cuplaj din doua p-uri, si depasesc pasajul pe prize cazute, pana cand intalnesc o fisura buna, orizontala, care primeste un piton solid . Terenul de deasupra se situeaza oarecum la nivelul triunghiului de iarba, la 10 m aprox., in dreapta acestuia. In acest loc insa sunt ceva infiltratii de la ultimele ploi si stanca e umeda spre stanga. De aici picura incontinuu pe Catalin, care s-a blindat cu toate hainele disponibile, deja e in acel loc de 4 ore... Aburc pe fisurica usor surplombanta din dreapta, unde bat un peu de tabla , ce intra binisor... calc pe el, am prize bunicele, si montez un friend mai mare sub o placa, la baza unei alte surplombe-diedru. Ridicat mai sus, un alt piton si apoi inca unul ma ajuta sa depasesc ultimii 8-9 m pana pe o brana orizontala bine conturata, unde avansarea se face repede catre dreapta. Ajuns in locul in care corzile incep sa se termine, trag cu foarte mare greutate rucsacelul care contine , pe langa imensa bormasina, si legatura de pitoane si totate cele... Ingrozitor efort , dupa escaladarea acestei lungimi mari si compacte...dealtfel , cea mai dificila de pana acum. Din relatarile lui Catalin legate de aceasta prima experienta de "batut", senzatia pe care a avut-o stand in zelb 6 ore , picurandu-i apa in cap constant... era ca loviturile de ciocan pe care le aplicam eu sa bat pitoanele , le-a comparat cu pumnii pe care un montru inchis in stanca i-ar fi dat ca sa poata iesi afara la suprafata... Poate de fapt asta incercam si noi sa facem - sa eliberam acel "monstru"... Lasand rucsacelul cu 15 kg de materiale in perete, pitit bine de ploaie, o luam la vale prin "albastra", (terenul de fotbal), catre refugiu, unde innoptam... nu pot spune "dormim"... mai niciodata n-am reusit sa dorm acolo, cel mult am atipit uneori...
A doua zi, pe 15 iulie, revenim in perete, pentru a ataca a 4-a lungime. De data asta , avansam usor, "light", fiind echipati lejer. Vremea promite deocamdata sa fie foarte buna, soarele arde inca de la primele ore ale diminetii... Daca pana acum , tronsonul de perete ce inglobeaza primele 3 lungimi din traseul nostru are un parcurs vertical , chiar barat de surplombe si tavane in mare parte, ce ne asteapta mai sus, pret de 60m pare mult mai facil, cu o linie clara de fisuri, deci un parcurs clasic, ce ne va permite , sper eu, sa avansam iute catre tavanele (amvon) ce bareaza intrarea in a 2-a jumatate a peretelui.Zis si facut. Pornirea de pe brana, are un parcurs mai dificil, iesirea peste o surplomba comporta baterea a 2 pitoane, in acelasi loc, pt a intari punctul. O mica platforma si un traverseu dreapta de 2 m ma conduc catre o fisura buna, ce primeste dupa cativa m un inel. Soarele arde necrutator... Catre final, fisura capata caracter de mic horn, mai primind un peu bun, dupa care pasajul ma scoate dupa o mica surplombita pe un prag din care execut un traverseu catre dreapta, in locul ales pentru regrupare. Aici sunt nevoit sa merg spre dreapta pana dau de cuiele din "memorial" , unde ma asigur si il filez pe Catalin. Vine asudat si gafaind greu, cu fatza plina de pamant...marchez momentul prin amenajarea unei regrupari solide, cu 2 spituri, pe care le leg si le montez si o carabiniera de rapel. Suntem aici , dupa parcursul de 50m al lungimii a 4-a , pe o platforma bunicica , la 12 m sub "amvon", dar catre dreapta. Am reusit sa castigam aceasta inaltime in perete prin numai 4 lungimi, in timp ce traseului Sperantei i-au trebuit 7... Niciuna din lungimile batute de noi nu atinge numarul de 10 asigurari fixe, uneori la 50m de lungime... Consider asta un amanunt important ca evolutie fata de "clasicele" din zona, care au in general de 2 ori mai mult material fix, pe teren intotdeauna mai usor... Regrupati astfel si profitand de vremea excelenta, continuam , prin a incepe sa cataram si a 5-a lungime . Plecarea o fac pe stanca compacta , care devine verticala. Un spit urmat 4 m mai sus de un peu bun ma scot in regruparea din Sperantei, cea de dinainte de "amvon".De aici purcedem la vale , imbatati de satisfactia reusitei... prima jumatate de traseu a fost urcata.Urmeaza , desigur, a 2-a jumatate, cu mult mai grea ca prima...peretele mai sus se vede compact , si aproape complet lipsit de fisuri, insurmontabil...fara sa uit ca accederea la el se face depasind un tavan... Materialele le las intr-o nisa chiar sub tavanul sus mentionat, pe linia traseului Sperantei...Ne retragem peste bucata batuta azi, pana pe brana de jos. Aici insa iau o decizie gresita , care ma va costa foarte scump... practic imi va schimba viata. Initial, ma gandesc sa rapela peste traseul nostru, dar pentru ca ma tem de rapeluri dirijate si complicate, iau decizia sa ne retragem prin "albastra", de la "Ruine" in jos... Ajuns la ultimul rapel, sunt incarcat cu un rucsac extrem de greu... rapelul e oblic , de 50m ,si eu omit sa-l fractionez prin pitoane . Exact in momentul cand sunt pregatit sa ma scot din rapel, pe "bolovan", alunec pe pietrisul umed si balansez in corzi foarte mult, izbindu-ma violent de perete , mult in dreapta. Rucsacul ma striveste de perete. Cu corzile in mana , trecute si prin opt, incerc sa-mi apar capul de izbitura, insa ma lovesc rau la incheietura mainii drepte... Scot un racnet de durere si cobor pe grohotis la baza ... Catalin priveste stupefiat si neputincios la mine. Ceea ce pare doar o contuzie sau entorsa, se va dovedi, abia peste 4 luni (datorita unor medici incapabili, mi-e scarba sa le dau numele), o fractura , care era pe punctul de a ma compromite definitiv ca si catarator... Abia dupa 6 luni de la incident, printr-o operatie de autotransplant de tesut osos(efectuata de echipa profesorului Samota), as zice ca o interventie divina, urmata de 2 luni de ghips , pot spune ca intru din nou pe fagasul cel bun... Insa perioada urmatoare , recuperarea , va fi lenta si chinuitoare, dincolo de suferinta fizica , va fi foarte greu sa-mi recapat increderea in capacitatile de odinioara... In tot cazul, dupa acest accident nu voi mai fi , fizic, niciodata cel care am fost... Insa voi depasi momentul si chiar voi intreprinde actiuni si mai dificile, cultivandu-mi si alte valente decat cele fizice...
Urmeaza asadar a 2-a etapa a cuceririi "Ultimatumului"... si spun a 2-a etapa , intrucat nici eu nu mai sunt acelasi, si nici peretele... ceea ce urmeaza e infiorator,si, sincer , nu cred ca multe minti "inflacarate" si-ar fi putut imagina o cale posibila pe acolo...De data asta insa, pe 8 septembrie 2002, sunt in regruparea de sub "amvon" alaturi de Adi Cernea, un veteran al neantului... Suntem dotati si cu o bormasina "adevarata", Hilti, si cu spituri inox,toate capatate de la Florin Ularu, autorul principal al "Memorialului", prin programul "Proclimbing". Au fost putini oameni care m-au ajutat in aceasta viata, insa ma bucur ca toti au facut-o din inima... Initiatorii "Proclimbing"(Florin Ularu, Frank Schobel si Leslie Fucsko), sunt printre acesti oameni ... Sunt scuturat insa de anumite temeri privind capacitatea mea de a continua traseul la aceleasi "cote", dar inlatur "spaimele" si ma concentrez catre "imediat" . Succesiunea urmatorilor pasi e cea care conteaza acum... Fara multe vorbe, stiind exact ce avem fiecare de facut, ne pregatim de asalt, eu, incercand sa deschid drum, Adi, sustinandu-mi "spatele"... Parasesc repede "sperantei", care intra pe sub tavanele,in stanga , catre Amvon, si inaintez pe un sistem de fisurele drept in sus, catre tavan.Tavanul , nu prea mare, e insa spalatel, dar are o muchie buna catre dreapta , supendata in aer...Montez 2 pitoane care sa ma sustina sub tavan, provizoriu. Din suportul lor , in mai putin de 1 minut, spitul e gata... a meritat sa caram bormasina pana aici... eficienta e maxima... las aici doar spitul si ma angajez in depasirea tavanului. Lucru deosebit de incalcit, intrucat sunt nevoiot sa fac niste acrobatii, cu acrosaje in tavan, dar tehnica de escalada ma salveaza , si ma vad urcat pe muchia de piatra , calare... Avand un spit in urma mea, nu sunt foarte ingrijorat... insa pozitia e foarte precara... Gasind un prag pentru odihna, pun o bucla de coarda dupa o clepsidra , in fisura din stanga...pare solida ... ridicat peste acest pasaj, ajung intr-un loc de odihna bun, insa sunt destul de departe de ultima (si singura) asigurare buna de pe lungimea asta...Aici bat un peu de tabla, fiind deja la baza unei fisuri surplombante ce pare friabila si deloc imbietoare... Inainte de a ma confrunta cu fisura cu pricina, ma odihnesc bine , anticipand momentele grele ce aveau sa vina... si asa a si fost. Montez in partea bazala a fisurii , 3 frienduri, succesive. Ma ridic in cel de mai sus, in care pun o scarita, si la maini ma ajut cu o bavareza. Niciunul din frienduri nu are un plasament prea stralucit, insa sunt convins ca tin...in ultima instanta , ma alin cu gandul la spitul batut in buza tavanului... in tot cazul , orice cadere in aceasta zona a peretelui, s-ar consuma in aer... odata ridicat cum am spus, ies din scarita si raman in bavareza, deasupra friendurilor...prind cu ambele maini un mic tanc friabil, care pare ca sta bine.... insa cand mai fac un pas sa ma ridic pe el, si-l trag in lateral, trozneste si se pravale in abis, intr-un nor de praf, si eu impreuna cu el... Noroc ca Adi e mai in lateral si nu sufera "avarii"...Bolovanul , maricel, cam ca un televizor, cade cu o coada de cometa dupa el, si musca dintr-o brana , mai jos, pe care o rupe partial... Toata animatia o pot savura sustinut de friendul de sus, care m-a tinut... Asta e partea buna , cea proasta e ca s-au murdarit prizele cu pamant, si a disparut unica priza buna din zona... Revin pe pasaj cu gandul sa caut alta posibilitate de a avansa... ma ridic din nou in acelasi loc, insa cu priza proaste la maini, cand , la piciorul stang, se rupe jumatate de priza si raman doar pe un colt mic... Ma clatin din tot corpul scotand un strigat de spaima, si-mi mentin piciorul acolo, pt ca nu gasesc alta priza... (imi amintesc si acum imagimea acelei prize, o piatra verzui...!), insa imi adun puterile si incerc sa bat un piton intr-o fisura, putin mai sus... din pacate nu am un piton mai gros la indemana, si cel batut nu sta fix... epuizat peste masura de sperietura, antebratele nu mai rezista... incet -incet, ma las in pitonul proaspat batut, care la randul lui, iese cu totul , cu un clinchet cristalin ca o voce de copil , si ma azvarle din nou in tenebre...ma regasesc apoi mai jos cativa metri, in acelasi friend. Fisura cu pricina nu vrea sa fie depasita, si pace... Profitand de repaus, comand de la Adi cuie barosane, si ma incumet din nou in sus... unde altundeva?... De data asta am succes, fixez un peu mai gros in acelasi loc, care nu intra de tot, insa e ff fix, si ma bazez pe el... ma aflu asadar intr-o zona perfect verticala a peretelui, chiar suspendata peste o surplomba, intr-un diedru cu fetzele foarte deschise. Din acest punct insa , nu pot vedea ca , la cativa m in stanga si sus, e un prag bun pt regrupare. Dintr-o priza mare , montez un spit si pierd timp si energie pretioase fortand pasajul in sus... cand vad eroarea, montez alt spit sprea stanga si il elimin pe acesta , tintind sa stabilesc regruparea in locul mai sus amintit... Aici, insa , ma asteapta o alta surpriza neplacuta... cei 3 m pana pe prag sunt barati de o placa care e insa foarte instabila, din pacate fiind si singura priza buna din zona... Asta nu ar fi nimic, daca nu ar fi pozitionata deasupra lui Adi... nu vreau sa bat spit pt a trece , dar vreau in schimb sa terminam si lungimea. Pana la urma nu am de ales si bat spitul, iar dupa un mic traverseu bat chiar in prag un peu mic, din care cer bormasina si incep sa dau gauri pt primul spit. Nu mi-am dat seama cat sunt de obosit pana acum, de abia mai pot actiona butonul bormasinii sa dau gaura...Sunt pe prag, in perete, ca o furnica pe un geam, dar am meritat, altfel n-as fi aici... Urmeaza din nou un moment mult asteptat, ce dureaza doar cateva minute de euforie, si incununeaza eforturile si suferinta unei intregi zile ale echipei... este momentul triumfului, cu clampanitul carabinierei in regruparea proaspat amenajata, de ascensiunea secundului in razele apusului, de descaltarea de papucii stramti in care am stat cateva ore bune , de a lua o haina pe mine sau de a bea o gura de apa , cand efortul sau durerea se pierd in infinitatea peretelui ... Adi e placut impresionat de lungimea urcata azi, in special de tavan si de fisura cu frienduri, punctele "fierbinti"... pregatim retragerea in lumina murinda a serii, si ne pierdem pe sub circul 1 ca doua naluci informe, pana cand disparem prin padurile de pe Munticelu...Cantecul de metronom al personalului ce ne duce la casele noastre ne acompaniaza muzica vuietului interior capatat in perete... E cea mai frumoasa muzica pe care am ascultat-o vreodata...Cand vom inceta sa mai putem face asta, atunci totul va pieri... Nu va mai fi vreme propice pentru proiectul nostru toamna asta, asa ca ne pregatim pt iarna, sezon in care nu am facut decat Diedrul Pupezei, in conditii proaste, cu ninsoare , in decembrie... In sezonul urmator, 2003, incep alt traseu, in Vulturi, (Exordium Ex Abrupto! ) , pe care il termin in aceeasi luna, august.
Pe 9 august insa, revin la vechea mea meteahna, Ultimatum, cu acelasi Adi Cernea si in aceeasi regrupare in care am lasat pitoanele agatate in spituri, intr-o plasa de panza alba, care insa a putrezit peste an... Sub noi, foarte aproape, in Sperantei , zarim 2 prieteni, pe Nusu si Johnny, care sunt in zona amvonului. Schimbam cateva vorbe in timp ce noi ne pregatim sa avansam. Am inceput sa-mi revin bine dupa accident si am sperante mari de la ziua de azi...Ce se vede deasupra regruparii, e o stanca verticala si compacta, fara prize incurajatoare. Poate nu am facut bine sa stea si Adi aici, mai bine-l coboram mai jos , sa scad factorul de cadere, insa il cobor la 2 m sub regrupare si asigur cele 2 spituri, dupa care ma angajez pe primele prize .Pe fatza lui Adi nu se citeste nici o zvacnire in anticiparea orelor pe care le va petrece in ham ... Singura lui ingrijorare este sa nu-i cad in cap, deoarece sunt cam deasupra lui. Se scurg zeci de minute pana ca eu sa avansez cativa metri. Odata cu timpul petrecut pe prize scad si resursele mele fizice, incet si sigur, am deja 5 m de la plecare pe teren destul de dificil si nici nu ma gandesc sa incerc sa montez vreo asigurare.Trebuie sa fac asta cat mai tarziu cu putinta , dar nu prea tarziu , insa... mereu mi-am zis ca alpinismul ar trebui sa insemne restrangerea asigurarilor la un nivel personal acceptabil... Problemele mele sunt pe cale sa se complice , odata cu aparitia unui tremurat la gambe, care imi da instabilitate... nici mainile nu stau prea bine...Am in jur de o ora de cand stau pe prize, in descifrarea acelei fetze... de zeci de ori imi trece prin minte o traiectorie imaginara a unei caderi a mea, care probabil s-ar consuma pana la 8-10 m mai jos de unde se afla Adi... Ceea ce ma bucura insa e ca sunt slabe sanse sa ma lovesc de perete . Ajuns intr-un loc mai dificil(mereu se face ca odata cu indepartarea de asigurare, terenul se face mai inaccesibil), cumpanesc bine ce am de facut, mintea imagineaza nu numai pozitii viitoare pe prize , dar si anticipeaza daca echilibrul corpului va fi bun, fac o socoteala scurta dar decisiva, ma avant, si imi stabilizez pozitia. Consfintesc noul loc cucerit cu un cliff, apoi dublat de un altul , si cer bormasina spre descretirea fetzei lui Adi, care se conformeaza bucuros. Pe cat de tensionat am stat eu in acest timp de peste o ora pe prize,si Adi a stat la fel ce concentrat mai ales sa nu-i cad in cap... Intre timp, prietenii nostri din Sperantei au avansat 2 lungimi bune dupa amvon... totusi, timpul nu a stat in loc....Odata ancorat in spit, lumea isi recapata contururile normale , culorile redevin aceleasi, timpul fuge ca nebunul, si mainile si picioarele dor ca naiba... Imi scot papucii grabit si ma las in zelb cu ochii inchisi. Adi profita si imi face o poza...Ma hidratez, manac o ciocolata si ma pun din nou pe prize. Urc pe o fisura abia schitata cu prize laterale pret de cateva miscari, pana cand dau de o priza de 2 degete urmata de o alveola mai buna, in care ma sustin in cliff. Studiind terenul de deasupra ,curat prizele din zona . Ce se vede mai sus nu e incurajator, totul continua cam in aceeasi nota... Drept urmare mai montez un spit. Sunt la aproximativ 10m de regrupare. Incerc sa ies deasupra, insa odata cu venirea serii , scad vizibil si puterile mele de a mai face momentan ceva ... ne gandim intre timp la prietenii din Sperantei , daca or fi reusit sa iasa pe lumina in creasta, si noi dam bice catre vale... Ce concluzie am tras din prima experienta a lungimii a 6-a? ca ceea ce jos se intampla doar sporadic si pe cativa metri, (fetze dificile fara fisuri si verticale), aici e constant si tine lungimi intregi, pe zeci bune de metri.Avansarea se va face greu, in consecinta , si cu cheltuiala mare de energie, iar portiunea pe care o pot urca intr-o zi e infima pe langa dimensiunea peretelui. Deloc incurajator...insa cine nu staruie nu poate invinge.Urmeaza o toamna frumoasa , pe care o fructific cat pot: in primul rand termin traseul Exordium... din Vulturi, pe care-l consider printre cele mai dificile din tara, apoi continui seria premierelor rotpunkt, cu traseele Piticot (Vulturi), gr 8, Pantera Roz (Itwig)-gr 9-, Sarutul Pamantului (Valea Alba), gr 8. Iarna 2003-2004 am parcurs Fisura Albastra Directa , tot cu Adi.
Primavara lui 2004 ma va surprinde in derularea unui alt proiect, de data asta in Postavar, Alternativa Intunecata, traseu de 4 lungimi,terminat in mai. In acest traseu , am reusit escalada in premiera (pentru mine) a unei lungimi(in jurul gradului 7-), exclusiv pe asigurari mobile. Va urma pentru noi o alta premiera rotpunkt, a traseului Central (galbenele), acelasi traseu caruia i-am facut tot noi premiera de iarna, in 2001. Reveniti la megatraseul nostru din Valea Alba, data de 29 august ne gaseste iar pe lungimea dificila , a 6-a pe care o incepusem toamna trecuta. Ajuns in punctul de rascruce de unde "orice e posibil", plin de energie, trec repede de ultima asigurare si , pe prize mici , analizez cum as putea depasi o mica surplomba ce-mi inchide calea. Catre stanga gasesc ceva posibilitati de trecere, pe miscari intinse dar prize bunicele la mana, si trec pasajul la liber , distantandu-ma binisor de spit. Execut un mic traverseu dreapta pe deasupra surplombitei amintite , si imi reglez mereu echilibrul pe praguri mici. Cel putin 20m de aici inainte , peretele e vertical si fara proeminente.Cer bormasina si montez un nou spit, al 3-lea al lungimii, din care atac fatza de deasupra, prin miscari de evitare a zonelor spalate sau prizelor proaste...intr-un zig-zag continuu...Cu toate ca aici dificultatea nu e prea mare, distanta pana la asigurare si configuratia terenului ma face sa fiu atent la pozitiile in care intru mereu, ca intr-un labirint cu o singura iesire... Intre timp, atmosfera se intuneca si incep tunetele caracteristice ... O ceatza deasa se lasa in perete, si incepe usor sa picure. Eu nu simt , sunt mai ferit, dar Adi e expus. Uitandu-ma in jos, vad ca am depasit spitul cam cu 6 m, iar mai jos corzile dispar in ceatza, nu mai vad urmatoarea asigurare si nici pe secund...Ajung intr-un punct unde pasajul devine dificil, si cum o nenorocire nu vine singura , incepe sa ploua in rafale direct pe mine . Stropii sunt adusi de un vant neprielnic. Prizele pe care stau se uda cu repeziciune, exceptand un pragulet la mana care ramane uscat, avand un bolovan iesit in afara deasupra . Timpul in care ar trebui sa iau o decizie se scurteaza si dispare... Am un declic mental in care racnesc la Adi sa fie atent, mai arunc o privire amara la spitul aflat in urma mea, scot un cliff de pe ham , il iau intre dinti, si blochez priza de mana cat pot, intinzandu-ma catre nicaieri. Nimeresc la limita o alveola care pare buna, o incarc repede cu scarita si cer bormasina. Forez repede gaura in rafalele ploii dezlantuite. Las in graba in spit carabiniera de la ciocan cu cliffuri cu tot, si ma retrag cu semicoarda , in timp ce sunt asigurat si cu coarda... Ajuns in regrupare , mai executam un rapel pana sub tavanele Amvonului, loc in care ploaia nu ne mai poate face nici un rau. Peretele a capatat o culoare gri-intunecat , insa esclalada noastra s-a sfarsit, corzile sunt numai bune de stors ... Ironic, ploaia se imprastie iar soarele mijeste printre ceturi... insa pentru noi, nu mai ramane decat sa stoarcem noroaiele din sfori si sa stergem de apa toate branele in lungile rapeluri pana la Bolovan... Ce am invatat din aceasta zi , care mi-a rezervat un nou episod plin de" dramatism "? Ca daca te temi ca ceva rau ti se va intampla, acel rau chiar se va produce, insa va fi mai grav decat in imaginatia ta... Nu doresc nimanui , nici celor mai aprigi dusmani, sa fie surprinsi de o ploaie pe prize, la distanta mare de ultimul spit...
Nu mai insist asupra travaliului ce ne-a adus, in aceeasi formula, si in aceeasi regrupare, pe 4 septembrie , in incercarea de a depasi aceasta lungime sisifica, a 6-a . Cert este, ca , odata patit cu ploaia primita pe prize, ma uit de acum mult mai des la ce e in jurul meu pentru a nu mai fi surprins de stihii...Plecat din spitul salvator unde lasasem cu cateva zile in urma povestea noastra, incerc micimea primelor prize, fiind luat tare de la inceput... Dupa cca 3 m, ajung la un moment de respiro, cu prag la picior si imi scutur mainile greu incercate . Imi permit chiar si sa arunc o privire in jurul meu... Locul in care sunt e sub o burtica , in dreapta la 4 m de lungimea din sperantei , prima de dupa cea cu amvonul , si langa capatul ei... Acel pasaj din Sperantei in sine este unul dificil pentru traseul respectiv, insa el are prize mari si pitoane multe... eu stau aici pe te miri ce, la 4 m de spit, care la randul lui e la 6m de alt spit, care e la 7m de alt spit, si tot asa, pana la regrupare... Vazand lungimea din Sperantei , incerc un posibil sentiment de invidie fatza de cineva care s-ar catara pe acolo, acum... Revenind la ale mele, inteleg din nou ca exista o cauzalitate, iar eu ma aflu unde ma aflu cu un scop... in plus , totul e asa cum e , pt ca anii 2004 nu ma iarta... bdaca as fi trait in anii 50, as mai fi gasit linii naturale cu fisuri ... acum, nu ne mai ramane decat sa luam ce a ramas ... si ce a ramas nu e de lepadat... Intors din dizertatia mea filosofica, trec , cu mare efort si emotii burtica drept in sus, si fixez dintr-un cliff un nou spit, pe o placa foarte spalata si compacta... ma aflu exact in locul din dreapta si in dreptul regruparii din Sperantei, la cativa m . Stanca are o culoare albastrui pregnant, si formeaza o dunga de scurgere a apei in perete, (asta vazuta de la distanta mare)... practic exact pe acea dunga albastra (pe care am denumit-o Banda Albastra ), se desfasoara lungimea a 6-a din Ultimatum. Din noul spit examinez terenul, ce pare lipsit de prize. Intrezaresc totusi ceva ce pare o alveola mare, sanatoasa, care insa e prea departe pt a fi ajunsa... Aici execut un numar acrobatic, in felul urmator: piciorul stang il pun intr-o bucla foarte scurta de cordelina , in spit, dreptul la aderenta , cu mainile ma tin de prize foarte mici, si ma ridic , fortandu-ma la limita caderii. Ar fi rau sa cad, avand piciorul bagat in bucla. Nu-mi vine sa cred cand reusesc sa apuc, foarte greu, alveola cu varfurile degetelor, la cei 1,94 m ai mei... O tin bine, are margine buna... repede, ca sa nu-mi umflu mainile , pun un cliff mare , de la petzl, si stau bine. Terenul e la fel de neprimitor, si montez sub o alta burtica ce pare dura, alt spit, al 6-lea de pe acesta lungime. In acest moment, ma aflu cam la 35 m de regrupare. Studiind din nou terenul si curatand prize, ies sub burtica , pe prize nu prea bune , si pipai sa vad ce-mi ofera peretele. Nu mare lucru... O fisurica infima strabate aceasta burtica , despartind niste placi care nu suna a bine... Dupa ce imi mai revin un pic (fiecare ridicare , chiar daca dureaza cateva secunde ma usuca de energie, la inaltimea asta in perete), si bat cumva , nici eu nu stiu cum , un peu subtire, mereu cu teama ca placile sa nu cedeze... Pitonul e batut in sus, insa il tractionez totusi ca sa ma pot echilibra... Deasupra mea, sunt niste prize mari insa rotunde, cu care ma ajut sa prind o alveola. Peretele mai "cade" aici, putin. Montez un spit, al 7-lea(deja e numar record pt mine ... atatea spituri ), si execut un pasaj ce pare usor, insa mainile deja, dupa cateva ore , nu mai sunt ale mele... totusi ma opintesc desupra, intr-un diedru lichenos, si cazut, inclinat usor stanga... Regruparea mult visata de mine se arata la cativa m mai sus, spre dreapta putin... Este un prag bun, lat cam cat papucul , si drept...insa pe perete perfect vertical...Este locul mult visat , aproape , dar totodata departe... Ma pregatesc pt baterea aici a unui nou spit, si incep forarea, insa bormasina ma lasa... pesemne nu am incarcat acumulatorul ... o zi totusi perfecta, care nu se putea termina decat asa, din pacate... Reusesc sa bat spitul in final, intermitent, dar nu mai e energie pentru regrupare... si mai era nevoie doar de un spit, de rapel macar, in regrupare... Asta e... Galagia pe care o eman e auzita de cataratori care coboara din trasee, opriti la Belvedere pt a ne urmari ... Unii din ei fac poze. In ciuda faptului ca nu am atins regruparea, am avut o zi buna , in care am avansat peste 20m, catarand pasaje superbe pe o vreme la fel de buna... astazi, suntem favoritii"zeilor"...
Imbatat de victoria temporara repurtata recent, planuiesc sa revin deindata in perete si sa continui in acelasi ritm, nutrind chiar speranta ca am putea termina traseul anul asta , 2004, de ce nu ? Intr-adevar, de avansat in aceatsa toamna voi avansa nesperat de mult, insa , de terminat, voi termina traseul abia in 2005... Abia la 4 zile distanta de ultima noastra actiune aici, ziua de 8 septembrie ma gaseste suspendat in perete, alaturi de Bogdan Micu, (Pti), venit sa ma ajute . Odihnit, trec pasajul dintre ultima asigurare si pragul ales pentru regrupare fara mari probleme, bat in locul respectiv un piton, dar de echilibru, din care mai bat inca 3 spituri, si scot pitonul. Decid sa bat 3 spituri intrucat nu-mi place stanca unde e batut unul din ele. Renunt sa-l chem pe Pti sa recupereze, si continui , cu inceputul lungimii a 7-a. Pragul pe care e fixata regruparea are una dintre cele mai spectaculoase pozitii in perete - trasee celebre se gasesc oriunde te uiti, Sperantei, Memorial, Albastra, Pupezei, etc, fatza de sub picioare pare ca nu se mai sfarseste...in sus, arcade lichenoase , tavanele amenintatoare si fetze albe, compacte, pazesc cu strasnicie iesirea pe meterezele crestei... Nu-mi va fi deloc usor... dar nici nu trebuie sa fie ! Imi amintesc ca e 8 septembrie, se implineste exact un an de cand am "cucerit"regruparea de sub noi... coincindenta ?! Deasupra regruparii mele , se afla o arcada mica , cam 3-4 m mai sus, apoi , dupa inca 4 m o brana mica , izolata , iar si mai sus , la cativa m, "brana mica", ce uneste 2 regrupari, de dupa a 10-a din Sperantei si a 10-a din Memorial, brana situata la 25 m sub Brana Sperantei. Iacata ce cifre mari, zece lungimi pana aici, eu am reusit sa urc acceasi distanta , in 6 lungimi , insa , ce-i drept, mai lungi si mai putin sinuoase, si cu mai putine asigurari, ce scad frecarea... Pasajul de iesire deasupra regruparii il consider printre cele mai grele din traseu, fatza ce ma desparte de arcada fiind destul de spalata... Ma ridic in spituri si ma echilibrez cu pietricele infime la maini, o sfortare si prind un colt, apoi o nisa buna catre baza arcadei, spre dreapta. Cu priza buna la mana, grabesc baterea unui peu gros la radacina tavanelului, care , desi e orientat de jos in sus, se sprijina bine. Oricum, n-am mari emotii, sub mine am asigurata o regrupare foarte solida. Ma odihnesc in zelb si pipai prizele de deasupra arcadei. Pietricele mici , dar si doua alveole, cazute , insa... Ma gandesc putin si fac un cuplaj in Y de cliffuri , si ma gandesc ca vor rezista. Fac testul standard cu scarita si cer masina de gaurit. Pozitionez spitul excelent, deasupra arcadei, ca punct de sprijin pentru a ataca fatza fina si expusa de deasupra... Las insa si pitonul la locul lui, e bun, si ma ridic , in spit, de data asta. Trimit rucsacelul jos , si pregatesc o noua ridicare, peste spit. Ma ajut de el cat pot, si cand nu-mi mai ofera sprijin, iau in primire inevitabilul prizelor neatinse inca, mici, taioase , murdare si friabile, toate la un loc...Stau inmarmurit pe ele, incapabil sa ma misc mai repede, intr-un galop al golirii rapide de resurse fizice si psihice, rugandu-ma ca sa nu cedeze cumva vreuna... nu sunt in pericol, avanad spitul la picioare , insa nu vreau nici in ruptul capului sa cad, inaltimea e foarte mare si sunt si deasupra unui mic tavanel... Mereu m-a fascinat, in descifrarea pasajelor trecute in premiera , gasirea echilibrului, temporal vorbind, intre a trece repede, cu risc de a face greseli tehnice si de a cadea, si a trece incet, cu meticulozitate si atentie , dar si consum mare de energie... cred ca am fost adeptul celei de-a doua variante, mai mereu... Gura se usuca, mainie aproape se desfac, si prind cu stanga un prag , apoi al doilea, si zvacnesc catre stanga pe iarba primitoare a unui braneag suspendat... Ma despart numai 4 m de brana propriu-zisa , cea de sub brana sperantei... Seara se apropie si eu trebuie sa pun cumva capat ascensiunii... Printr-o ridicare pe prize cazute, cu mari emotii, prind praguri mari, si apoi brana cu pricina... Aceasta a fost prima jumatate a lungimii a 7-a, in care am folosit 2 asigurari fixe. Il filez pe Bogdan din capatul din stanga al branei, de la o ancora chimica din Sperantei. Imi comunica ca e dornic sa incerce rotpunkt portiunea ce il desparte de mine , in jur de 30m buni... Se avanta in pasaje insa curand , peretele invinge... Timpul trece necrutator si trebuie sa pregatim o retragere lunga, suntem la 3/4 din perete.Desi e spre seara, vad ca si-au facut aparitia ceva nori... insa nu-mi fac griji. Ajunsi , dupa 40 de minute la Bolovan, incerc sa infulec ceva , insa traznete napraznice anunta o furtuna ... Picuri de ploaie uda cu repeziciune totul si suntem nevoiti sa alergam ca bezmeticii cu mancarea-n gura si sa adunam lucrurile repede , sa ne pitim sub Bolovan. Ploua atat de tare, incat hotarasc sa abandonam ascunzisul si ne mutam undeva mai jos, sub o arcada buna. Temerile mele sunt ca pe aici va curge multa apa din perete daca continua ploaia asa... Dupa un spectacol de bubuituri si lumini fantastic, ploaia se mai domoleste insa continua, constant, mocaneste... Decidem ca nu mai putem astepta , de teama sa nu pierdem trenul , si asa, obositi si uzi, o luam incet pe poteca ce traverseaza Circul 1, alunecand la fiecare pas... Ajunsi in gara in Busteni, ne oprim putin si lasam rucsacii jos. Nu stam mult asa , si vedem ca din noi s-a scurs pe jos o balta ... deh , e apa din Costila...
Dupa cum ziceam , in toamna lui 2004 am avut cel mai mare "spor" din economia traseului nostru, avansand cu cateva zile de batut pana peste Brana Sperantei, cu 3 lungimi bune, pe care le consider si cele mai dificile din traseu, 6, 7 si 8.Dar , revenind la punctul in care am lasat traseul, Brana mica de jos, desi e un loc comod, planuiesc sa continui lungimea inca 30m buni, pana pe Brana Sperantei, unde sa stabilesc regruparea...De aceasta data , terenul e compus din fisuri bune, intercalate cu fetze, si placi mari. Practic, in partea superioara , o placa imensa fisurata, amenintatoare, ca un ziggurat al pierzaniei...Si cum n-ar fi destul, placa are dedesubt o surplomba gresioasa...Cu asemenea ganduri de cucerire ma aflu pe acea brana din nou in compania lui Adi Cernea , care e bucuros din cateva motive: va avea spectacol vazandu-ma cum sufar, va sta comod pe brana, si are soare din plin, ziua fiind una superba de toamna. Avand frienduri potrivite, montez unul mare intr-un fisuroi la plecare si icnesc , ridicand picioarele pe muchii friabile , din care curg pietricele. Mana sta bine in fisura. In locul in care ma aflu, fisuroiul se subtiaza si se bifurca, in Y. Aleg varianta stanga, fiind cea care ma va duce catre placa suspendata de care vorbeam. Facand o paranteza , nu pot sa nu ma gandesc cat de ironic e destinul... Aceeasi placa de care vorbesc mi-a atras atentia de mai multe ori , cand am facut Memorial sau Sperantei, ca un element inspaimantator sau instabil, ce ar fi de evitat..."nu ma mira ca n-a batut nimeni pe acolo nimic"... imi spuneam atunci, si iata ca in sfarsit se incumeta cineva !!! ... Revenind la miezul actiunii, aleg fisura din stanga si bat aici 2 peuri de tabla, bune impreuna, la mica distanta unul de altul. Ma avant pe un diedrut deschis, asigurat in cele doua peuri, si dupa o succesiune de miscari, ajung pe prize bune, la baza marii nise de sub placa amintita mai sus... Locul e bun insa de odihna nici nu poate fi vorba. Bat intr-o fisurica sub un prag un peu auriu care suna foarte bine, si stanca pare compacta . Asta ma bucura intotdeauna. E vital sa am aici o asigurare strasnica , ca acest piton. Fac pregatirile necesare pt asaltul placii, asezand friendurile la indemana pe ham si magnezuindu-ma bine, dupa care dar semnalul pentru atac... purced catre dreapta , in semicerc, luand placi mari de gresie invers, pe prize mari, fiind insa pe spate si cu prize mici la picioare. Miscarile sunt ample, resimt efortul, mai ales cand asigur un friend mediu, si sunt nevoit sa stau in aceeasi pozitie, pret de cateva clipe... In ciuda faptului ca respir din greu , consider bucata superba, o mostra de escalada libera in premiera, la mare inaltime. Montez imediat un al 2-lea friend, dupa o placa , si il smucesc putin sa-l stabilizez. E ok. reiau escalada , in bavareza, urcand pe portiunea verticala a placii (aici am si o poza) . Placa suna a gol, e ingrozitor, sunt in dreptul ei si vad adancimea fisurii, imi e teama sa nu se rupa cu mine ca un biscuite... Drept urmare scurtez chinul si fac inca cateva miscari rapide , ies pe un prag bun, si ma odihnesc putin,. Sunt la cativa metri sub Brana Sperantei. O noua fisura care primeste frienduri mari ma scoate in final pe brana, unde bat bine un peu (care e si acum, urmat de inca 2 spituri. Astfel, ia sfarsit escalada celei de-a 7-a lungimi din Ultimatum, lungime ce masoara 45m si are 5 asigurari fixe. Odihna e binemeritata, ultima parte din lungime m-a stors putin , mai ales psihic, fiind printre liberurile cele mai mari pe care le-am catarat , dar si expus, pasajul de la ultimul piton pana pe brana fiind in jur de 13 m. In ciuda aspectului amenintator, placa s-a dovedit a fi destul de solida, cel putin pentru prima escalada. Adi vine si el, si e incantat de escalada portiunii respective. Stand pe brana, imi vine foarte greu sa ma mobilizez pentru a continua, Adi aproape ma impinge pe pasajele de pornire ale lungimii a 8-a... Il trimit insa cativa m mai spre stanga pe brana , pt a scadea factorul unei eventuale caderi, si testez primele prize. O burta de conglomerat prafos de cativa m buni, in jur de 10, ma despart ce ceea ce e cu adevarat serios, sau asa pare de aici... o fatza spalata , cu colonii de licheni portocalii... ce duce catre un sistem de fisuri , arcade si placi, pana catre creasta, totul vertical... Dar sa revenim la pasajul nostru. Urc fara probleme pana cand am spiturile la picioare, si caut posibilitati de trecere, Prizele nu ma satisfac... Ceea ce ar trebui sa evit ar fi o cadere pe brana sperantei, aici riscand sa ma lovesc grav... Unde sunt, pun un cliff si ma ancorez in el, pt a putea curata ceva prize esentiale de mana de licheni albi si zgrubuntosi. Am chiar si o perie de sarma pentru asta . Treaba facuta, imi iau inima in dinti si urc pasajul , cu efort destul de mare insa. Mai sus, la capatul fetzei, stau mult mai bine, pe "cartofi" confortabili. Extrem de multumit ca nu am facut nici un fel de risipa de asigurari astazi, ne retragem multumiti , in rapeluri care sunt din ce in ce mai lungi cu cat avansam noi in perete... Va sosi insa si ziua in care nu va mai fi nevoie sa facem rapel , ci vom cobora pe poteca, victoriosi... insa nu e azi aceasta zi... Pana acolo va mai fi nevoie inca de multa transpiratie si durere...
Un sentiment prematur de satisfactie ma incearca cu gandul la apropierea crestei, unde am ajuns noi cu traseul practic se termina "lumea civilizata" a traseelor din zona, acum va urma sa intram in "taramul celalalt ", cum am botezat acest segment urias de perete , situat in dreapta arcadei finale din Sperantei, zona expusa si spalata, ocolita de toate rutele din zona, mai putin de Memorial, care insa e mult in dreapta noastra, langa Albastra... Insistentele mele de a avansa cat mai mult in aceasta toamna , nu m-au scutit insa de comiterea unor greseli , cum avea sa fie intamplarea din ziua de 24 octobrie ... Cum secunzii mei in ultima vreme cam veneau prin rotatie, desi era pura intamplare, de data asta ma insoteste Pti, voios sa avansam cat mai mult... Insa sortii nu vor vrea acelasi lucru, dupa cum vor urma evenimentele... Avand "tabara de baza " Brana Sperantei, pe care o umplem cu toate cele trebuincioase, pot spune ca ne gasim intr-un loc ideal pt ascensiune. Vreme superba, soare , fara nici o amenintare, de aceasta data... toate premisele unei zile perfecte.Asigur o ancora din Sperantei, la plecare , si dupa un traverseu dreapta, parasesc acest traseu, care urca spre stanga, pe o rampa lunga, ce se afla exact sub peretele compact pe care traseul nostru va incerca sa-l depaseasca... Un friend mic imi va servi drept asigurare, la trecerea dintre cele doua fetze imense... Terenul e vertical, si roca e alba, compacta. Ici-colo, prize ce par bune, gauri mari, imi indica o posibila linie virtuala, un posibil punct de rezistenta minima a acestei citadele conglomeratice... Fac o schita mentala a lor, si ma avant pipaind cu grija primele prize, bunicele la maini, dar proaste la picioare. In acest mod, efortul e considerabil, sunt la 300 m in perete si ma straduiesc sa nu cad... In cateva miscari, "prind" o alveola buna, "ochita" inca de la plecare, in care schimb mana , apoi montez un cliff pt a pune spit aici. Primul spit al acestei lungimi, la aprox. 12m de plecarea din regrupare imi da un confort greu de descris... insa pe terenul vertical totul e extrem de solicitant. Manvrele cu materialele, pastrarea echilibrului, si chiar incarcarea prizelor e foarte obositoare. Alte 3 miscari la liber, ma aduc in zona unui sistem de alveole, si o aleg pe cea de mai sus pentru a ma pozitiona in cliff din nou. Pe mine, materialele stau ca pe un pom de Craciun. Rucsacelul pt bormasina, si un snop de bucle , zelburi, pitoane si cliffuri. Bat spitul, putin mai sus de unde ma aflu,(intotdeauna ma intind cat pot ,sa-l bat cat mai sus), si ma elonjez in el. Fac insa o miscare sa ies din cliff si sa ma las in spit, , dupa care scot clifful afara... In acelasi moment cu ridicarea mea, ma simt deodata mai usor... Involuntar, ma uit in jos : bormasina cadea in imensitatea peretelui... Ma surprind singur facand un gest reflex de a apuca catre directia ei...prea tarziu, deja e la 7-8 metri... Apuc sa strig un "Nuuu.." gatuit, si ma uit disperat cum se pravaleste in hau. Cu coada ochiului il vad si pe Pti, care, descumpanit, lasa capul in jos, nemaiavand putere sa mai zica nimica... O invalmaseala de ganduri si trairi imi trec fulgerator prin minte, si toate foarte intense. Nu ma gandesc la valoarea in bani , la paguba, ci la increderea pe care Florin a avut-o in mine , sa-mi dea ustensila, si la viitorul sumbru pe care-l vor avea proiectele noastre de acum inainte, fie de alpinism , fie de escalada... Cum ziceam, privesc cum cade, pare ca dureaza o eternitate, inainte sa se farame in mii de bucati... In cadere, nu s- a atins deloc de perete, doar aici, langa mine , la cativa metri, ocazie cu care mandrina s-a desprins de restul corpului... In timpul care se dilata si se contracta sub convulsiile groazei noastre, ochii o urmaresc cum se pierde incet in strafunduri, pana cand ajunge in penumbra peretelui , si , o bufnitura care ma sageata in inima rupe linistea... "Numai de nu s-ar sfarama in prea multe bucati, sa nu le mai pot gasi" ... a fost gandul meu de atunci... Si iata-ne stand pe brana , pregatind rapelurile, si strangand tot calabalacul, pt a rapela catre locul impactului... Spiritul ne e infrant, nici nu prea vorbim, mergem la vale ca la mort... Coborand, asa abatut, simt o lumina care isi face loc in sufletul meu, ca si cum niste maini uriase si invizibile au tesut toate aceste ite delicate ale destinului...dar nu indraznesc sa sper , inca...In timp ce rapelam, exact pe linia traseului, incerc sa imi revin , amintindu-mi ca daca am mers atat de departe , vom termina noi cumva traseul ... Ajunsi la 200m sub Brana Sperantei, mai avem de facut un singur rapel pana la locul cu pricina... Las tot ce e greu la Pti, si cobor singur, fiind pregatit pentru tot ce e mai rau... La jumatatea rapelului, ma uit la ceea ce trebuiau sa fie resturile, si vad totusi bormasina destul de intreaga, insa continui sa cobor ca sa vad mai bine... Ajuns pe brana cu pricina (la extremitatea stanga e terenului de fotbal), se termina rapelul, insa , dornic sa vad ce s-a intamplat cu masina, ies din rapel si ma duc sa vad... Ceea ce s-a petrecut in momentele urmatoare e incredibil , in tot cazul depaseste sfera naturalului. Bormasina a aterizat pe o jumatate de metru patrat de pietris amestecat cu iarba si pamant, in care s-a ingropat de jumatate, consumandu-se impulsul.Si asta cu atatea hectare de piatra verticala in jurul nostru. La cateva palme de ea, mandrina cu burghiul infipt in pamant. O scot afara din tarana, si imping acumulatorul la locul lui. O examinez si constat ca are numai cateva zgarieturi foarte superficiale!!! Surpriza nu e asta, ci, cand apas pe buton, functioneaza perfect ! Singura paguba a caderii unei bormasine de 5 kg in perete, 250m, e un burghiu indoit si o mandrina ciobita ! Cine face "jocurile " in aceasta lume, si e clar ca este cineva, si-a intors cu siguranta fatza catre mine... Coborand catre Busteni, zambesc in sinea mea, si sunt recunoscator pentru a fi cel caruia i s-a dat o a 2-a sansa, in speta pentru posibilitatea de a ne putea continua proiectele...
Pe 6 nov. am pornit cu putinul elan recapatat dupa recuperarea bormasinei si cum deja ne-am obisnuit am urmat batatoritul itinerar peste platou in creasta si apoi in rapeluri(3).Pe br. Sperantei am procedat cu atentie marita pt. a evita orice incident legat de materiale sau de noi ,desi “totul e posibil atata vrema cit ai in mina franele timpului’’...Atmosfera placuta pentru data respectiva,vant slab dar rece, senin si deocamdata soare. Spun deocamdata deoarece ziua nu e totusi atat de scurta pe cat ma temeam , soarele desi apune mai devreme , urmeaza deschizatura Vaii Albe,catre apus si nu imediat peste perete, ca vara. ’’Pana pe la 3 jumate” imi permit sa spun cu voce tare ca sa imi dau curaj, si dupa toate aranjamentele ma atintesc iara pe lungimea in constructie de deasupra. Depasind bucata din “Sperantei” intru pe sectiunea deja batuta cu2 spituri si urc in maini (blocatoare ad-hoc)pe coarda fixa lasata in perete pana in punctual maxim.Imi prinde bine “incalzirea” .Aici imi iau un respiro prelungit inaintea a”ceea ce va veni”.Frica e prezenta, la fel ca intotdeauna,dar pe langa ea mai e si curiozitatea in fata neantului,si senzatia de nimicnicie, de neputinta,in legatura stransa cu ceea ce le contesta mai mult:increderea,orgoliul autoiluzia puterii…O scurta rafala rece ma trezeste din contemplarea tumultului de senzatii si purced in ajustarea ultimelor detalii tehnice.Ma ridic peste spit si caut infrigurat “ceva “ cu mainile deasupra ,ca un orb care bijbaie,pipaie…Mai nimic…Spre stanga,niste prize mari,”cartofi”,fixate intr-o placa aproape desprinsa de perete . Sceptic vreau sa verific cu ciocanul placa si ia-l de unde nu-i! L-am uitat in regrupare. Ma enrevez mai mult decat ar trebui.Trebuie sa ma concentrez mai bine…Il trag sus cu semicoarda. Asa”inarmat “ ma simt mai bine. Acustica placii imi confirma banuielile…Nu ma ating de ea ca sa nu o dau peste secund sau peste coarda.Prind sus o alveola mica pe care o curat de praf si ma agat in ea cu un cliff mic.Imediat deasupra ,”cutia Pandorei “ se deschide:o noua alveola ,in gresie,cazuta si nisipoasa.Curat cat pot si gasesc la trei palme mai la dreapta o alta ,mai mica ,dar instinctul ma impinge s-o folosesc.Atarn in ea si ma las cu socuri in cliff,sa ma asigur ca ma va tine cu tot cu bormasina.Trag materialele si urmez procedura ca si pana acum.Nu pot insa fara sa retraiesc momentul desprinderii si caderii bormasinei in vid. Eliberat de obsesie ,bat un spit ca la carte. In ciuda confortului creat ,ma urasc pt.ca sunt nevoit sa bat mai des decat sunt obisnuit …Dificultatea ma sileste…Dupa mine,asigurarile(si mai ales spiturile) nu sunt decat COMPROMISURI,facute ce-i drept de unii mai rar ,iar de altii strigator la cer de des…Adevarul adevarat e ca am repetat acel compromis pe acea portiune inca de doua ori in acea zi…Prize putine ,si alea murdare rau .Totusi peretele usor surplombant , tinde sa devina mai uman…Silit sa incerc sa pun mereu cliffuri ca sa pot avea o pozitie stabila din care sa curat prizele,trag cu ochiul la soare, sa vad cat mai are pina la momentul dureros al desprinderii de lumea noastra ,moment in care iarna va deveni atotputernica…Din al treilea spit astazi si al cincelea si ultima asigurare fixa a lungimii ajung la baza unui diedru la fel de murdar de licheni si care pe deasupra are si un smoc de iarba.Trag de el cu mana,dar degeaba…il smulg totusi cu ciocanul,descoperind o priza buna in fisura.Cateodata cand trebuie sa iesi la liber si esti obosit,ai senzatia ca toata puterea din lume nu e destula…Imi curat in prealabil viitoarele prize de licheni,si ies intr-un spreiz gigantic.Dupa primele miscari,locul devine mai comod si prizele mai mari .Cantaresc insa cu mare atentie detaliile si posibilitatile,alegind solutiile cele mai sigure,indiferent de energia consumata.Cu o miscare intinsa ,plantez “de jos” un friend mediu in ceea ce se vrea a fi inceputul unei placi foarte mari si putin stabile ,usor desprinsa de perete.Avansez foarte atent in bavareza si in chei de mana,luindu-mi minute bune fiecare miscare.Nu vreau sa devin un “surfer”, calare pe o placa de conglomerat de cateva tone…Cu cat sunt mai departe de asigurari,nelinistea creste…Executand un mic traverseu la dreapta,iau mici placi ce stau acolo de milioane de ani si care m-au asteptat tocmai pe mine sa le-azvarl in abis…Ecoul caderii lor il simt organic, in interiorul meu.Orice priza schimb la picior e resimtita cu vibratii in placa instabila. Toata energia mea e indreptata spre urmatoarea regrupare…Odata batuta, pot fi in siguranta.La capatul traverseului,aleg locul potrivit,sau mai degraba el ma alege pe mine,data fiind alveola de cliff de pe fata de deasupra.Ancorat in ea cu scarita,bat cu deosebita satisfactie doua spituri bune in fata solida, le leg cu cordelina si le montez o carabiniera stralucitoare.Cand inchei de strans cel de-al doilea surub,soarele slabeste in intensitate pt. a apune peste platoul Bucegilor.Ii multumesc pt.gratia oferita,si comand de jos un polar , bocancii, si o cutie cu alune prajite, care, dupa o asemenea zi, sunt deosebit de bune… Dupa ce ma imbrac cu gesturi lacome,il anunt pe Bogdan sa se pregateasca sa recupereze,care, desi e inghetat,nu protesteaza.Venit langa mine,contemplam “imprejurimile”.Suntem foarte sus.De aici mai avem doua lungimi…Sectiunea ce urmeaza,dupa un parcurs pe fisuri, se arata inspaimantatoare,atat cat e vizibila de aici.Pregatim repede rapelurile si coboram lasand coarda fixa pe toata lungimea.Noaptea ne prinde incet si sigur la Bolovan,unde apucam sa imfulecam ceva. Ce a mai ramas pare putin fata de tot ceea ce a fost…TARAMUL CELALALT arunca in gol 90m de perete vertical ,pe alocuri barat de mici surplombe…Semnele nu sunt incurajatoare…Daca eu va trebui sa dau tot ce am mai bun din mine,cu siguranta si peretele va ridica obstacole pe masura…Inaltime,licheni,fete spalate,verticalitate,2 tavanele in zona finala,tot atatea motive de neliniste…Peretele neclintit,de milioane de ani ma asteapta…ca un vrajitor batran care si-a epuizat trucurile dar nu si povestile…
Purced pt. prima data la atac anul asta, care ar trebui sa fie ultimul din lungul sir , nici exagerat de antrenat,si nici pe o vreme deosebit de buna…Insotit de Bogdan Micu, parcurgem atat de rutinatul traseu pana pe Brana sperantei.Acolo , ma pregatesc sa urc pe coarda fixa pana in regrupare, activitate care nu-mi place deloc. Imi da perspectiva vidului…Ceata care incepe sa invaluie peretele e atat de deasa incat incepe sa faca condens pe stanca si pe haine . Respiratia devine grea si inecacioasa.Ceata si vantul aduc cu ele frig…si asta pe15 august. In regr., ma odihnesc si pregatesc cu rabdare toate materialele, ca de atatea ori pana acum. Pe Bogdan il las pe Brana , jos , sa ma fileze de acolo. E multumit. Ies spre dreapta pe bolovani ce par instabili si prind o fisura groasa, dar deloc comoda, dupa cum aveam sa aflu…plantez in ea un friend, intr-o priza de mana, si apoi alt friend, mai mare. Scot friendul din priza ca sa pot sa ma tin, care era si ce mai bun, ma incordez si ies prinzand placa de deasupra, pe prize bune.Dupa ce zabovesc asa vreo 10 minute, imi vine ideea sa trec o chinga pe dupa placa de deasupra… zis si facut , numai ca singura chinga e zelbul …bun si ala…prind o scarita de el, urc ,si incep sa “dezinfectez” locul unde o sa “ injectez” un spit.Odata treaba facuta, cobor in regr. si-l aduc sus si pe Bogdan, care savureaza pentru a doua oara lungimea a 8-a. Revenind pe “felie” ,studiez cu luare-aminte ce urmeaza.Pun zelbul in spit si ma inclin in toate directiile, sa vad mai bine.Tavanel de gresie, urmat de o fisura oblic stanga…La plecarea pe fisura pun un carlig din care curat fisura de placi mici de stanca, cu ciocanul,facand-o suficient de rezistenta de prins. Iesind pe fisura, dupa 2-3 m bat un piton prost langa care pun , pe stanga , un cliff mai bun.Langa cui forez din nou pt. alt spit. Trancanitul bormasinii e deosebit de placut, e mereu asociat cu ideea de siguranta. Scot pitonul care nu opune rezistenta si curat cu atentie totul in jur, mai ales prizele de la picioare.Fisura pe care tocmai am urcat-o e o placa mare spre stanga, care ma rog sa nu cedeze, dar se pare ca n-are de gand.Placa e barata in sus de-o fata cu prize proaste si foarte proaste,cumva ma echilibrez si ies pe ea pina la baza altei fisurele in care bat un peu cu mari eforturi si emotii.Desi cuiul e bun ma las in el cu infinita delicatete…la o palma de el mai bat un peu si le solidarizez .Pt ca sunt fixate lateral dupa o placa nu pun baza mare in ele.Bucatele mici de stanca cad permanent in capul lui Bogdan care-si pune casca. Fiind deja destul de obosit, imi permit un moment de respiro si totodata de contemplatie. Ceata s-a dat la o parte, dezvelind abisul…Terifianta perspectiva… si totodata una dintre cele mai frumoase…Totusi e destul de frig,daca sunt imbracat cu doua polare…La auzul loviturilor de ciocan, un liliac din fisura tipa cat il tine gura..in fond e casa lui, nu a mea… Din locul in care ma aflu, calculez o iesire spre dreapta, pt. a prinde o a 4-a fisura dar miscarea e atat de intinsa incat simt ca-mi ies mainile din umeri…Zabovesc mult la acest pasaj, mai mult decat ar trebui…”Rezerva” mea de curaj se pare ca e pe sfarsite…Ca si ziua de batut.Totusi fac si acest ultim efort ,pt. ca”trebuie” si infig cu sete un peu bun mai sus, din care si cobor si in care las o noua coarda fixa.Liliacul ma avertizeaza din nou pe frecventa lui inalta ... Insa invadatorii se retrag.
21 august, insotit de Adi Cernea, revin in vid. Dupa calculele mele , azi avem o fereastra de vreme buna, intre doua ploi…daca a nu ploua inseamna vreme buna. De data asta vom face numai doua rapeluri intrucat am lasat doua corzi fixe, una pe lungimea batuta , si alta balustrada din regruparea din Sperantei in regr. A 8-a din Ultimatum. E sarcina mea sa trec primul pe balustrada,lucru nu foarte usor, nici prea placut, dar spectaculos , mai ales acum, cand s-a spart un pic ceata.Incarcati cu rucsaci grei, trecem pe rand dintr-o regr. in alta,si ne apucam ,stand in zelb ,sa “despachetam” sculele... Fiind gata in sfarsit,imi pun blocatorul pe sfoara fixa si , asigurat si de jos, incep urcusul…Asigur cu bagare de seama tot ce prind , intrucat sus stau intr-un singur peu, care dupa parerea mea, e destul de bun…Incalzirea imi face bine si din peul amintit, scanez cu grija ce urmeaza ; primii metri par promitatori.Dupa ceva tatonari, ies cu un icnet pe prize si fac doua –trei miscari in sus si stanga ,cu picioarele pe niste “chifle”bune. Avansarea pe fata asta usor cazuta cere gambe rezistente a dracului…Curat cu migala fiecare priza de mana sau picior, sa nu cumva sa-mi faca lichenii vreo figura,avand in vedere “bogatia” in aceste “plante” a peretelui.La trei metri se contureaza o fisura tapana cu fetele in diedru .Pana la ea insa e un pasaj fin si pana la cui e drum lung, dar freza ar putea fi un drum de cel putin doua ori mai lung…Coordonarea si mai ales ehilibrul ma ajuta si de data asta ; prind fisura cu stanga si o tin cu disperare, cu efort sporit. Uneori ma amuz cu gandul ca efortul depus in pasaj tine destul de mult de asigurare sau de distanta pana la ea…Fisura de deasupra ea arata bine si ar primi si frienduri, desigur, daca le-as avea pe mine…Nu pot sta in bavareza pana mi le trimite Adi, asa ca trebuie sa ma descurc altfel. Si repede! Smulg cu dreapta niste pietre si ierburi din fisura si ma intalez mai comod acum, ca am facut prize…Incerc sa respir adanc si chiar sa ma relaxez, inchizand ochii . Uneori merge. Ma concentrez asupra primei tinte : sa bat un cui. Dau cu sete intr-un peu pana intra bine,consumand din nou multa energie .Urmeaza o odihna prelungita in cuiul care e inca cald. Ca si in multe alte cazuri , profit de perspectiva ce o am de aici si contemplu tenebrele…sunt sus, din ce in ce mai sus…In acest punct,am doua variante. Sa urmez fisura care se pierde in stanga , sau sa ies drept in sus, pe o fata spalata , urmata de surplombe…Pe surplombe se contureaza ceva alveole, dar nu vad bine de aici.Decizia e ca si luata , nu mai lipseste decat actiunea… Ies pe fisura in spraituri mari combinate cu bavareze si chei de mana, dupa care fixez un peu bun dupa un bolovan ,la capatul ei.Daca nu ma insel ,scrie si Cassin pe el… Agat o scara in cui si leg o bucla pe sub genunchi , ca sa ma pot ridica cat mai sus. Pe data dibuiesc doua alveole, dintre care niciuna nu e prea buna pt. cliff. Ma hotarasc la una si il avertizez pe Adi cand ma las in el…Nasoala stare. Bormasina isi face datoria zgomotoasa si de data asta si reusesc sa bat un spit excelent.Totusi, in stransoarea neantului, sa nu devin prea increzator sau arogant…Spitul este urmat de un sistem de 2-3 alveole ,bune ca prize , dar nu si pt. carlige . Mai sus, totusi , gasesc de cliff. Il montez si spanzur in scarite. Zona e aspra aici ca pasaj rotpunkt, atunci cand o fi…Am in vedere aspectul asta la dispunerea asigurarilor. Aici sunt in punctul maxim al surplombei, in buza ei. E groaznic de greu sa bat spit deasupra, intrucat picioarele intra sub burta surpombei.Totusi indeplinesc si aceasta sarcina,si mai castig 1 m…E lichenos si mizerabil aici…Privesc cu jind catre locul ales pentru regrupare,in sus spre stanga vreo 5m . E cea mai buna alegere. Astazi Trebuie sa termin lungimea cu orice pret. O ultima burtica ma desparte de niste prize ce ma vor conduce in regrupare . Ridicat deasupra spitului cu 1m, tin o coaja care se fisureaza incet-incet…Neavand alte prize,incercsa cobor si sa apuc bucla din spit, dar degeaba , nu ajung. Stiu ca voi cadea , dar am la dispozitie o gramada de timp sa constietizez asta…Il anunt pe Adi care strange coarda repede…Brusc, coaja pusca si simt organic imponderabilul. Coarda preia repede, dar cad mult pentru ca se intinde mult…sunt la 30m de secund. Am cazut complet in aer , fara contact cu peretele, iar picioarele mi s-au incurcat in semicoarda ,asa ca sunt aproape cu capul in jos.Din spitul care m-a oprit atirna rucsacelul si bormasina cu burghiul atintit spre mine…Trag niste injuraturi, rad, ne distram , si urc furios la locul cu pricina. Incerc sa dau o gaura care sparge stanca ,si apoi inca una buna , unde mai fixez un spit, si ultimul .Pun o bucla in el, ma ridic deasupra curatand concomitent prizele…Curajul si fizicul imi sunt aproape epuizate. Locul de regrupare nu e grozav, dar merge .Ca sa pot bate regruparea , incerc de cateva ori fara succes sa bat un cui bun.Abia la al patrulea si ultimul de pe ham reusesc, si le scot pe celelalte . Trag bormasina sus si forez cu sete gauri.Dupa ce totul e gata, vibrez de bucurie. Il momesc si de data asta pe Adi sa recupereze, folosind acelasi truc, anume ca e surplombant,sinuos si sunt obosit. Nu prea vrea , dar vine, si nu-i pare rau. Abia acum realizez cat ma dor picioarele in papuci si imi permit sa-i scot, dupa 4-5 ore…Amenajez mai departe regruparea, leg spiturile intre ele si las o carabiniera de rapel dupa care lasam cu grija legatura considerabila de cuie aici. Ce urmeaza mai sus e o fisura surplombanta ce ma cheama parca, sa termin totul azi, odata pentru totdeauna. Ascult vocea ratiunii si imi infrang dorintele , sun retragerea catre casa si catre un blid de mancare calda pe care il merit azi cu prisosinta…
- Urmatoarele zile le petrec visand cu ochii deschisi la ziua cea mare , in care eforturile noastre vor fi rasplatite cu o umbra de eternitate. Simt ca e atat de aproape , incat aproape traiesc momentul . Ziua de 28 august (la 5 ani fara o zi de cand am inceput traseul ), ne aduce in aceeasi formula de asalt (eu cu Adi), in regruparea aeriana de unde ar urma sa deschidem ceea ce ar trebui sa fie ultima lungime, a 10-a din traseul nostru . Totul e in sprijinul nostru : vremea excelenta, forma buna … daca vom avea si sansa , atunci vom reusi… Ultima lungime , totalizand cam 25-30m, are un parcurs la pornire vertical, urmat de o fisura , tot verticala, ce se tranforma in hornulet, si apoi o fatza scurta si cazuta in zona finala… Cele mei grele obstacole le-am intalnit in prima parte a lungimii, incepand chiar cu diedrul de la plecarea din regrupare, un parcurs cu prize fine , si care trebuiau curatate concomitent cu escalada … Nu iau pe mine decat 3 pitoane, cliffuri, ciocan si scarita. Adi e intercalat intre rucsaci mari , asezonati cu legaturi mari de pitoane , bucle , spituri si frienduri. perspectiva pe care o am de aici , e fantastica. Suntem pe niste praguri aeriene, la o mica distanta sub creasta, abisul e infernal, si traim intens frenezia ultimelor pasaje din traseul nostru. Avansand 3 m in diedru, incerc sa ma ajut cu o placa situata imediat in dreapta mea, insa renunt la posibilitatea asta , cand vad cum suna, si de teama sa nu se pravale peste regrupare... Nici macar nu o ating. O mica nisa verticala aproape de capatul diedrului, imi permite sa bat un peu auriu, insa e batut adanc si urechea e inutilizabila pentru carabiniera. Trec o chinga pe dupa el, si ma asigur temporar in acest fel. Tensiunea picioarelor, care periau mult din efort, incepe sa se faca simtita,un mic moment de odihna imi permite sa vizualizez obstacolele ce urmeaza. La capatul diedrului, se vad niste gauri, loc in care ma ridic si pun un cliff bun... Caut un loc care sa sune bine, si montez indata si un spit. Sunt intr-o mica fatza surplombanta , punct de inceput pentru o noua fisura , destul de larga insa foarte rotunda, si de asemeni, surplombanta . Intrarea in ea o execut in escalada libera , tehnic, luand placa in brate , in pozitia "broasca" . Ulterior, ma voi ridica in picioare pe un prag mare , si voi avansa cu chei de mana in fisura rotunda, tehnica extrem de atletica , ce ma stoarce repede si mainile incep sa-mi tremure de epuizare si tensiune , la fel ca si picioarele. Montez cu gesturi pripite un friend mic in rotunjimea fisurii, apoi , putin mai sus, trec o chinga dupa niste pietricele incastrate in fisura. Ma uit cu coada ochiului catre spit, care a ramas in urma cativa metri... Nu vreau sa ma gandesc la cadere, insa ea se gandeste mereu la mine ... Adi devine grav si concentrat cand ma vede in dificultate, insa am mai trecut noi prin asta... Ma odihnesc putin in bucla de chinga montata mai devreme, fizic, insa psihic ma consuma enorm, ma astept sa cedeze din clipa in clipa. Aceste asa zise odihne n-au avut aproape niciodata rolul de a ma incarca cu energie, ci de a imi putea face curaj si a ma concentra pe pasajul dinaintea mea...Cand simt ca a sosit momentul, zvacnesc cu toate motoarele pe capatul pasajului, si gasesc in sfarsit pietre bune la picioare, iar la mana o nisa orizontala in fisura, loc in care plasez un friend mai mare , si il si smucesc . In acest punct,imi permit o odihna fara maini,si un prim moment de contemplare . Creasta Vaii Albe, dincolo de Hornul Sperantei, e invaluita in valatuci de nori sparti, prin care razbate o radiatie de lumina galbena, mai intensa sau mai slaba , dupa grosimea cetzii. Spectacolul, mereu in miscare , pare de poveste.Niciodata nu am observat peretele din acest unghi, perspectiva e cu totul noua si interesanta...Catre Caraiman, albisoarele sau punctul La Verdeata se intrazaresc prin aceleasi sparturi de nori.Mai departe, fisura face un mic hornulet vertical, insa lipsit de prize bune in portiunea finala. Aici totusi gasesc o priza rotunda, pe care o curat bine de licheni si o incarc pentru a trece , la echilibru, fiind singurul punct de sprijin. La aceasta inaltime in perete si cu asigurari rare, pasajul isi releva cu adevarat calitatea ...Depasit, ajung intr-un loc in care fisura-horn de mai devreme se imparte in mai multe fisurele mici , orientate usor catre stanga. Sub o placa solida de gresie montez un friend mic, bun, urmat mai sus de un morcov, zdravan , batut cu sete. In timp ce-l bat imi zdrelesc degetele,sangele curge, insa nu mai are importanta, va fi ultimul piton al traseului Ultimatum... Aleg un parcurs oblic stanga, cu pietricele iesite la picioare, pe care le incerc cu grija, pana cand peretele "cade" usor, si execut un alt traverseu, de data asta delicat si cam dezechilibrat, catre dreapta, pentru a "prinde" ceea ce va fi hornul final. Bucuria de a fi in acest contrafort solid, ce-mi confera siguranta si creasta aflata la cativa metri deasupra ma gatuie de emotie... Ma concentrez insa pe pasaj, stiind ca nimic nu e terminat pana nu e terminat... Un frind mediu imi serveste drept asigurare in acest hornulet inchis, din care ies pe prize, pe o fatza cu pasaje de dificultate mica insa friabila, unde orice priza aleasa gresit poate crea probleme mari,cu asigurarile ce le am, si mai ales distanta pana la ele... Deasupra ochilor mei se arata un loc plat, bun, ce duce , printr-o mica brana catre dreapta , in Creasta Vaii Albe . Inima imi bate cu putere si sunt la un pas de a-mi implini acest proiect frumos, ce adauga destinului meu implinirea visului in care am crezut atata vreme... Pasul facut, stau ametit de bucurie pe platforma de sub creasta, si chiui catre Adi semn ca ascensiunea a luat sfarsit. Primul lucru pe care-l fac e sa las jos de pe ham tot ce e greu, scot papucii stramti si respir aerul victoriei, fascinat de jocul de lumini si umbre al norilor ce trec deasupra-mi. Trag apoi rucsacelul cu bormasina , si pregatesc regruparea pentru venirea secundului , pentru ultima data in acest traseu... In timp ce Adi escaladeaza lungimea inca calda, eu cad pe ganduri, retraind momente din escalada traseului, care imi vuiesc inca in memorie... Desi sunt multumit ca am reusit sa impun escaladei acestui traseu un anumit stil, prin folosirea la minimum posibil a asigurarilor fixe (exceptand regruparile , unde nu am fost zgarcit), si depasirea obstacolelor naturale ce primesc asigurari mobile prin escalada libera, sunt pe deplin constient ca deschiderea acestui traseu nu ar fi fost posibila fara ca muntele sa ma accepte, si , fara sa gresesc , chiar sa ma rasfete permitandu-mi atatea escalade deosebite, ca si cum mi-ar intoarce faptul de a-l indragi atat de mult...

Prapastia Ursului - campania de iarna 2010

2010-12-27T10:06:00.001-08:00

Infruntand aerul geros , am purces la noi amenajari in Prapastia Ursului, reusind , in 4 zile de batut, sa stabilesc 8 noi trasee , in zona centrala a falezei, la "paianjan". Am fost ajutat la echipament de Alex si Vladimir, care au mai umanizat atmosfera cu un foc de lemne. Patru din traseele stabilite sunt de surplomba accentuata, iar alte patru , de fatza, dupa cum urmeaza :

Dark Side , 16m, gr. 9+? - Ruta cu plecare in stanga cativa m de "Paianjan", pe o surplomba neagra la 60 de grade , trecere deasupra pe o rampa, apoi fatza surplombanta cu pas inainte de top.
Vidul ne e Martor ! , 16m, gr. 9? - intrarea e comuna cu cuiele din Paianjan, apoi drept in sus usor stanga, trecere de surplomba si continuare pe un diedrdu dificil, cu crux, urmat de rampa usoara si top.
Fatal Error , 10m, gr. 9? - ruta scurta dar aspra, urmeaza linia unei muchii surplombante accentuat, in dreapta de Triunghi Albastru. Miscari succesive de deadpoint, acrosaje de picior.Traseu tipic de bouldering.
Rotpunktator , 17m, gr.10? - traseu de fatza, imediat in dreapta de "Tisei", fin si sustinut, cu pas la mijloc , putine locuri de odihna, prize abia schitate, alveole in a 2-a jumatate.
Incepator , 9m, gr.7/7+? - ruta de fatza , scurta , plecare usoara si pas inainte de top.

Dekadentor , 34m, gr 9+? - in continuarea traseului finala de concurs , in stanga de "Antalya", intersecteaza lungimea a 2-a din "Paianjan".O fatza tehnica, ce se aspreste in ultima parte.

Plastic Wars , 30m, gr 10-? , ca o varianta de la jumatatea lui "Antalya", pe fatza din stanga marelui diedru.Zona cea mai dificila e in portiunea finala.

Egocentrist , 22m, gr. 10+? , o continuare drept in sus, pe muchia surplombanta si foarte dificila a tr. de "finala", ruta extrem de sustinuta si surplombanta , cu pasajele tari precedate de 9- -ul traseului de intro(pana la primul top).

The Flames of the End -Tavanul "tare"-Postavaru.

2010-11-12T09:13:00.000-08:00

Un alt filmulet cu tavanul din Postavaru, alt unghi si alt traseu, la fel de spectaculos, "The Flames of the End", gr. 9- :

Traseul Central (Solomon) - Prima ascensiune rotpunkt

2010-11-12T09:04:00.000-08:00

Un reper in materie de rute clasice din jurul Brasovului, ce a asteptat multi ani sa fie eliberat din stransoarea trasului de pitoane -Centralul . L-am parcurs atat vara cat si iarna, in echipa sau solitar, pe ploaie sau ninsoare, chiar si in nocturna... ce a lipsit pana acum , o parcurgere rotpunkt. Multumesc Alex si Vanda pt filari&filmari. Vezi video, chiar la premiera:

Natural Aggressivity - Tavanul "usor" - Postavaru - Film

2010-10-10T02:51:00.000-07:00

Faleza Fortei - Piatra Mare

2010-09-26T02:23:00.000-07:00

O noua faleza cu un aspect unic in zona s-a deschis curand in Piatra Mare. Situata in zona Prapastiei Ursului, in amonte 150m de acesta, exact in dreapta de marcajul triunghi albastru ce duce catre Drumul Familiar, peretele contine momentan 9 trasee , amenajate de mine in vara lui 2010, in pauza dintre ploi , sau chiar pe durata ploilor...Traseele existente sunt verticale , pana la surplombant accentuat, cu prize rotunjite, practic succesiuni de alveole mari pana la fisuri. Traseele sunt echipate cu ancore hilti si topuri dublate cu lant. Desi sunt scurte, avand in medie 7 asigurari, sunt intense , mai ales in zona de surplomba , cu pasi duri de bouldering .Expunerea e vestica , in zilele calde de vara peretele este umbrit aproape in intregime. Sursa de apa e la 10m de perete , si zona de la baza e plata. Traseele , de la stanga la dreapta :

1. Biceraptor, P, 9+?

2. Avid de Vid , P, 9?

3. Interviu cu Belzebut , P, 9?

4. Foc Incrucisat , P, 9?

5. Stea Cazatoare , P, 10-?

6. Artele Intunecimii , P, 10-?

7. Pumping Iron , 8+.

8. Pussy Driver , 8.

9. Formula Spaimei , P , 9+?

Alpinism - Mizantrotheosis - 2010

2010-08-29T07:25:00.000-07:00

Dupa un sezon destul de "sterp" in iesiri la munte , cu ploi ce m-au impins la limita suportabilului, am revenit in Costila la ceva trasee de acomodare cu Peretii, unele mai usoare , altele mai serioase, culminand pe 22-23 august cu deschiderea unei rute noi , de 2 lungimi , in Tancul Mic.

Insotit de Catalin Padure(Batranu), am descins pe brana de la la baza viitorului traseu, situata in stanga de Suzana. Intentia mea era sa parcurg fatza compacta de conglomerat pana in Hermann Buhl, dupa care aveam sa trec deasupra si sa ies in varful tzancului. Dupa 5 ore foarte tensionate si intense, am reusit sa deschid prima lungime, de 40m, cu 8 asigurari fixe, un piton si sapte spituri, pe pasaje uneori destul de lungi si dificile , cu prize abia schitate, mai ales la picioare. Daca prima lungime are aspect de fatza compacta cu asigurari rare dar solide, a doua lungime care mi-a consumat tot cam 5 ore , are un aspect mult mai "clasic", prima parte fiind diedrul de la plecarea pe ultima lungime din H.Buhl, expus si usor surplombant la final, cu o stanca ceva mai murdara, deasupra avand fetze mai compacte si curate , iar traseul se abate usor oblic dreapta catre un copacel suspendat, iar apoi sus si iar dreapta, cu mici pasaje verticale mai expuse. Finalul acestei lungimi de inca 40m este pe varful tzancului , de unde l-am asigurat pe Batranu la niste jnepeni grosi(in acelasi punct unde dinspre dreapta vine alta ruta deschisa de noi aici, Abyssus Inexpugnabilis) . Oboseala accentuata de la final nu a afectat satisfactia reusitei, si am ramas sa contemplam cateva momente panorama superba din varf, in special cu peretii Costilei si Vulturilor. Vremea a tinut cu noi, fara sa avem nici o picatura de ploaie dar nici soare foarte intens.

Alta prezentare si poze cu noul traseu, la :

http://www.roclimbing.net/index.php?option=com_content&task=view&id=1151&Itemid=59

Prapastia Ursului - campania de iarna 2009

2010-01-02T13:02:00.000-08:00

Profitand de aerul caldut de afara si de inclinatia de 40 de grade a surplombelor din prapastie, am purces , in echipa cu mine insumi, ca mai mereu, la metalizarea unor rute noi si faine din Prapastie . Traseele noi sunt in zona centrala , la surplombe. In ordinea baterii lor :

Zero - 1-2m in stanga imediat de fisura din Tisei. Grad estimat , 10-, 16m.
Indecis - la 4 m in stanga de Tisei, intre aceste prime 2 trasee e intercalata finala de fete, cu ruginituri "long life", as zice life and death... Grad estimat, 7+, 16m.
Soloist - traseu pe care l-am deschis de jos in sus, solitar, in dreapta 8m de intrarea din Tisei. Grad estimat, 8., 12m.
Diedrul Suspendat - lungimea a 2-a, traseu surplombant si spectaculos, deasupra topului cu lant al traseului cu acelasi nume.Intrarea de jos a acestuia e printr-un horn situat la 5 m in stanga de Tisei. Grad estimat, 8+, 35m.
Paianjanul - Primul spit e comun cu ruta din dreapta , "Spectru", apoi stanga pe tavan. Un boulder terifiant, total , si nesfarsit. Traseul e compus dintr-un tavan scurt negativ,la mijloc, intercalat de doua surplombe foarte accentuate. Trucurile de picior nu sunt posibile, cel mult acrosaj de dreptul. E unul din cele mai mari tavane din tara,cu trecere directa, nu arcada, si iese in afara cu aprox. 6-7m. Recomand muschi scheletici voluminosi , macar la plecare... La amenajare , nu am afectat ruta clasica, exceptand un piton in buza care misca rau. Restul cuielor nu afecteaza prizele din tavan, si asa rare. Per total, e una din posibilele chintesente ale dificultatii in escalada. Grad estimat 10+(sunt zgarcit), 17m.
Antalya - Ruta spectaculoasa, aflata in stanga de Paianjan. Traseu de 30 m , cu 2 sectiuni dinstincte, prima , o surplomba cu miscari intinse, de forta, si a 2-a un diedru mare , de 15 m , escalada fina cu spreizuri la aderenta si prize fine, de echilibru.Cele 2 sectiuni sunt separate de o rampa (loc de odihna).Grad estimat 9/9+.

Escalada Postavaru - poze sectoare, detalii.

2009-11-16T10:53:00.001-08:00

Escalada Postavaru - sectoare, lista trasee.

2009-11-15T06:27:00.000-08:00

Dupa terminarea "erei" baterii de spituri cu dalta, care, ce-i drept , a durat cativa ani, dotat cu o superbormasina Hilti de catre Florin Ularu si cu ceva spituri de la Castoru', am inceput sa schimb configuratia multor trasee din zona Brasovului si sa amenajez mai ales linii noi, zona de faleze de escalada din Postavaru fiind cea mai importanta zona deschisa integral de mine ( ajutat, bineinteles), fiind si cea mai ampla din judet. Situata in imediata apropiere a Stancii Prostului , la 10 min , la iesirea din Cheile Rasnoavei, cu acces facil si rapid la trasee, zona numara in prezent 120 de trasee,din care multe de 2 si 3 sectiuni(lungi), in cateva sectoare diferite. Stilul de catarare implica preponderent fete verticale sau cazute, fisuri clare, treceri de burti sau surplombe accentuate, chiar tavan . Genul e deosebit de calcarul din alte zone, in multe trasee implicarea tehnica a prizelor de picioare si aderenta facand diferenta. Istoria acestei zone a inceput in septembrie 2002, cand am purces la deschiderea primelor trasee din Peretele Mare(Aboland), urmate in anii urmatori de extinderea in alti pereti adiacenti. Insa cel mai mare avant in amenajare l-am avut in ultimii 3 ani , in care am triplat numarul traseelor la peste 100, majoritatea lor fiind la palierul inferior al dificultatii, dar la cel superior al frumusetii. Aceasta ultima etapa a comportat cam 60 de zile de batut si am realizat-o singur, de multe ori pe vreme numai buna de stat in casa la un vin fiert,in special iarna, in conditii greu de imaginat, cu o munca titanica. Materialele investite in proiect au fost "sponsorizate" in proportie mare din buzunar propriu, incluzand in asta si cumpararea unui acumulator nou, cu ajutorul lui Frank Schobel, pentru restul de materiale fiind sustinut partial si de Proclimbing si de cataratori din Bv. Cu aproximativ 3 km lungimea cumulata a traseelor de catarat din faleze, aceasta zona e pentru mine un proiect de suflet realizat,in care am avansat mai mult decat as fi sperat, intr-un cadru natural de vis cum e abruptul sudic al Postavarului ...ce ofera un "3 seasons" acces la trasee, in verile calde fiind contraindicat datorita vegetatiei si expunerii la soare.Topoul se poate descarca si la http://www.roclimbing.com/, sau vizualiza zona de escalada Brasov+ topo la http://www.romaniaquest.ro/
In continuare , voi prezenta o lista de trasee coroborata cu schite pe poze, astfel incat dispunerea traseelor sa apara cat mai limpede.Toata zona e impartita in sectoare, si subimpartita in pereti, astfel incat un sector poate include unul sau mai multi pereti.

SECTORUL A :
Peretele ABOLAND : 25 trasee, dreapta-stanga

Definitia Spitului , 22m, P, 8?
Seasons in the Abyss, 35m,8 prima parte, P 10? integral.
Spaimele Galbene, 35m, 7+/8-.
Old School , 37m, 7 .
Equilibrium, 62m, 7+/8-, 7 prima parte.
Stop Digging, 16m, 8-.
Seniorul Apocalipsei , 30m, P, 10+? integral , 9/9+ prima parte.
Piroman , 15m, P, 10?
Deify Thy Master, 52m, P, 10?
Bitum Jacuzzi, 32m, P, 10-/10 ?
Gradiator, 30m, P, 10-?
Gradiation, 30m, P, 9+?
Skylifter, 60m, 9+prima parte(24m).
Dejavoodoo, 50m, P, 10?
1 Decembrie, 55m, 9-.
1 Dec. varianta, 30m, 10-?
Dust in the Wind, 50m, P, 10?, 7 a doua parte.
Mizantropia, 25m, P , 8+?
Psihodrama, 25m , P , 9-?
Valhalla, 20m, P, 9+?
Absolution, 35m , P , 10?
Titanium, 50m , P, 9+?
Abolander , 30m, P, 9-?
Calea Fortei, 25m, 9-.
Mars Imperial, 25m,9-.
Magnus Dei, 20m , P, 9+?

Peretele TZANC : 4 trasee ,dreapta-stanga

Reinforcement, 18m, 8-.
Plutonium, 17m, 7+.
Iridium , 17m, 8+.
Frate Badesciene ! , 17m, 7 .

Peretele PORTAL : 5 trasee, dreapta-stanga

Cadmium, 25m, 6+.
Nickel, 25m, 9-.
Everlasting Terror, 35m , P, 9+?
Total Terror, 35m, P, 9-?
Diabolus in Vidfernia, 35m, P, 8?

Peretele POLIGONUL SUSPENDAT : 14 trasee, dreapta-stanga

Lividus Maxima , 20m , 7-.
Endomorphism , 10m,P, 7+?
Frustrarae Humanum Est... 10m ,P , 10?
Mezomorphism, 22m, P, 8+?
Fearification, 28m, P, 8+?
Karmic Abisalyzer, 32m, P, 9?
Kinetic Cibernetic , 32m, P, 9+?
Click Dreapta, 22m, 7.
Cu Moartea pre Moarte Calcand, 20m, 8-.
Strongy, 20m, P, 10-/10?
Racirea Vremii, 20m, 7 .
Alveolist, 23m , 8-.
Tyrannus, 23m,P, 8+/9-?
Dignitis Minima , 23m,P, 8 ?

Sectorul B-TURNULETUL : 6 trasee , drepta-stanga

1. Durere in Tanatosfera , 20m, P, 10?
2. Degetarul , 20m, 9+/10-.
3. Mitza , 18m, 8-.
4. Liviu, 18m, 6+.
5. Blue Water , 18m, 7+.
6. Second Hand , 24m, 7+.

Sectorul C : 4 trasee, stanga-dreapta

Gudron, 27m, P, 9-?
Catran, 27m, P, 9-?
Bitum , 26m, P, 9-?
Citom , 25m, P, 8+?
Nicotina, 25m, 8-.
Asfalt , 22m, P, 8-?

Sectorul D : 24 trasee, stanga-dreapta

Nicidecum !, 18m, 9+, 9+/10-.
Wolfgang, 18m, 7/7+.
Nu pot sa Cred!, 24m, P, 9+?
Hai la Taticu... , 22m, P, 10?
Apophis, 32m, 7 prima parte, a doua P,10?
Thanassis, 32m, 8., 7 prima parte.
Chrysogonos,30m, P, 10-?
Sarlaac, 16m, 7.
Death Star, 15m, P, 10-?
Blockstart, 15m, P, 10?
Control, 22m, P, 9?
Chewbacca, 22m, 8-/8.
R2D2, 18m, 8+
Superbia, 45m, P, 10?
Cald si Bine , 16m, 5+
Greedo, 34m, 9-/9.
Bountyhunter, 24m, 8.
Bradut, 25m, 7.
Ciupitu , 20m, 7/ v 9-?
Braveheart, 25m, 8+.
Tentatia, 15m, 6+.
Extensor, 15m, 9.
Diedrul, 16m , 6.
Burtica, 15m, 7-.

Sectorul D superior : 11 trasee, stanga-dreapta

Rest in Pain! , 25m, 8-.
Fa Pasi ! , 25m , 8+/9-.
Natural Aggressivity, 25m , 8-.
The Flames of the End, 24m , 9-
Edge of Sanity, 25m, 8+.
Appetite for Suffering, 27m , 7.
Creasta Vantului, 17m, 6+.
Batranu, 18m, 7+.
Jucaria Suprema, 17m, 7+/8-.
The Burning Darkness, 16m, 9-.
Macchiavellic Symphony, 30m, 7-.

Sector E - Peretele AMFITEATRU, 8 trasee, dreapta-stanga

Cyclop, 15m, 9+.
Cumpana, 15m, 7.
Anaerobic for Charismatics, 15m, P, 10-/10 ?
Remus, 16m , 9-.
Pollux, 17m, 9.
Castor, 18m , 7+.
Romulus, 25m, 7.
Turnul de Fildes, 35m, 7+.

Sectorul E superior-TOTALITAR Wall, 9 trasee, stanga-dreapta

Psihasm, 18m , P, 10-?
Enter Lord Abyssolous, 22m, P, 10-?
Cascadadepiatra, 22m , P, 10?
Strecuratoarea , 16m , P, 9+?
The Time in Now!, 18m,P, 8+?
Totalitar, 30m, 9-.
Supremist, 22m, P, 9+?
Absolutist, 23m , P, 9+?
Monodeus, 22m, P, 10-?

Sector F - LIRA, 5 trasee, stanga-dreapta :

Loc de dat cu Capul , 18m, P, 9?
Lira , 30m, 8 .
Fii Penibil ! 25m, P, 9-?
Dark Ways , 25m, P, 9?
Stardust , 25m, P , 9-?

Sector G - Marele V

peretele central , stanga -dreapta :

Idealist , 27m, P, 9-?
Stinge Tigara ! , 28m, P, 7-?

Trasee noi in zona Postavaru (100)

2009-10-27T10:23:00.000-07:00

Printre cateva sesiuni de catarat in zona de escalada din Postavaru , am reusit sa mai bat cate ceva, de data asta deschizand un nou perete, cel mai in stanga zonei, numit "poligonul suspendat". Locatia e incredibila, se vad toti muntii din jur de la baza peretelui, plecarea in trasee se face de pe o brana , in plin perete. Accesul e mai dificil, trebuie urcat pe la baza falezei Aboland, pe valcel, pana sus la limita grohotisului, apoi traversat stanga pe o brana, ce conduce , printr-o deschizatura intre pereti, la baza falezei . Momentan sunt amenajate aici 5 trasee, dar urmeaza si altele. Stilul e de fatza cazuta si verticala, prizele sunt mari dar rare. Cu ocazia acestor ultime amenajari din zona, am atins cifra de 100 de trasee amenajate in areal. Traseele amenajate in perete , sunt in felul urmator, de la dreapta la stanga: "Fearification"-28m, 8? ; "Karmic Abisalyzer"-32m, 9-? ; "Kinetic Cibernetic"-32m, 9? ; "Click Dreapta"- 25m, 7 , ; "Cu Moartea pre Moarte Calcand..." -23m, 8-/8.

Alpinism - Alternativa Intunecata - 2004

2009-08-19T12:47:00.000-07:00

Cum devenise aproape o traditie sa nu las sa treaca un an fara sa deschid un nou traseu de alpinism , si in primavara lui 2004, am purces la o asemenea "lucrare", de data aceasta la altitudini mai joase , respectiv in abruptul sudic al Postavarului (Itvig). Ce a fost cu adevarat o noutate pentru mine e ca de data aceasta mi-am propus sa abordez un perete de calcar, si desi ma formasem pe calcar ca si catarator, nu mai batusem nimic pe roca asta in materie de alpinism... Fara sa-mi propun o linie anume, am pornit, alaturi de Bogdan Micu (Pti) catre Postavaru, urmand clasicul traseu cu personalul pana in Timisul de sus, apoi Spinarea Calului, si coborarea pe Valea Lunga, catre baza Itvigului... O frumoasa zi de 24 aprilie, ne gaseste in Poiana Inului incarcati pana in dinti cu toate cele trebuincioase calatoriei noastre in necunoscut... In timp ce umplu bidoanele cu apa , arunc ochii catre pereti si caut un loc vacant pentru poteca noastra abisala... Si iata ca zaresc in stanga celor 3 Muchii, o fasie de perete umbrita, desi e ora 10 si soarele bate puternic ... Cuvintele "Alternativa Intunecata" imi suna deja prin minte... E cu adevarat intunecata, si pe deasupra , totul tine de alegere, deci , alternativa. Cu pasi grei ne poticnim pana sub perete, pe care il masuram de pe grohotisul abrupt de sub el... Ceea ce ma intereseaza se situeaza in stanga Muchiei Caprioarei. Peretele, de data asta scaldat de soare, ofera o multitudine de detalii pe care le sorb lacom. Locul de la baza e atat de abrupt, incat trebuie sa amenajam o platforma , caci toate lucrurile incep s-o ia la vale daca nu. Dupa ce mancam ceva in graba , ne pregatim de ascensiune. Ochesc o fisura oblic stanga care strabate peretele cateva zeci de metri... problema e ca fisura nu incepe de jos, ci de la cel putin 10 m... Pana sa o prind, zaresc totusi ceva detalii care m-ar putea conduce catre ea... Suntem in aprilie si vegetatia nu a explodat inca, peretele e destul de curat... Incarcat cu materiale, urc pe o fatza cazuta ce pare primitoare, dar a fost doar o iluzie. Ma astepta un pasaj greu inca de la plecare, ma opintesc din greu sa trec si nu-mi vine sa cred ce tare e...Inaltimea mea considerabila imi vine in ajutor si prind o fisurica dupa o placa si ma ridic, intr-o mica nisa in stanca , unde gasesc loc pentru doua frienduri, am urcat deja cam 7 m si sunt primele asigurari. Fatza de deasupra arata destul de spalata, presarata pe alocuri cu mici alveole . Catre dreapta, un smoc de iarba tradeaza prezenta unei fisurele, dar asta cam cu 2 m mai sus... Ma ridic tinandu-ma cu un sfert de falanga de alveole, montez un cliff mai sus(nu vad daca e bun) , ma ridic in el , apoi il tensionez cu scarita. E cam prost, dar comand rapid bormasina si dau o gaura . Cu spitul montat, rasuflu usurat, mai ales ca mai jos e o tulpina cheala de copac , ca o teapa, exact sub mine... Din spit ajung cumva sa apuc fisura , pe care incerc sa o curat de pamant si pietre. Precipitat de efort, o incarc repede si o blochez, urmand o ridicare grea si incomoda pe ceva praguri bune la picioare. Pun repede un friend mic si bat un piton mai sus , pe fisura, dar nu-mi place .N-am pitoane potrivite pentru zona asta si montez un nou spit,moment in care constat ca n-am incarcat acumulatorul bormasinii... Decid sa continui, cu spitul odata montat, urmeaza o alta ridicare , pe praguri si fisuri . Dificultatea scade putin , si avansez inca cativa metri , montand doua frienduri de marimi medii. Cu un grande ecarte spre stanga, gasesc o fisura ce primeste un peu IUS bun , auriu. De aici peretele devine spalat si dificil , oscilez pe unde sa o iau . Cred ca de data asta o voi lua la vale, din motiv ca mai sus va fi nevoie sa bat un spit si nu mai am cum , asa ca ma retrag . Fructificam restul zilei parcurgind un frumos traseu in acelasi perete, Pantera Roz, batut de sotii Enache .
A doua etapa a traseului nostru ma gaseste din nou la baza peretelui , pe 1 mai , alaturi de Adi Cernea. Alti prieteni, Rus Bogdan si Catalin Gabor ne insotesc , dar se multumesc sa arunce o privire peste proiectul nostru si "fug" in Fatza Inalta, unde vor sa incerce Ulise la liber. Catar peste jumatatea de lungime batuta si ma incalzesc bine, in timp ce Adi jos isi freaca mainile de bucurie si nerabdare .Daca avem noroc, va avea ocazia sa le puna si pe prize...Din p-ul in care stau studiez atent fatza de deasupra.E aproape verticala si fara posibilitati de montat ceva asigurari. Ma ridic incet peste cui pe prize cam proaste , si gasesc un loc de friend mai mare intr-o nisa cu iarba, dar nu-mi place cum sta ...Il las asa , pt ca nu am altceva , si continui, usor catre dreapta , pe prize mici si murdare. Mai sus , incerc sa bat un alt peu intr-o fisura , din lateral, dar intra foarte putin , si abia daca ma pot echilibra cu el ca sa pot pipai ce e deasupra. O fatza compacta cu stanca buna, dar aproape complet lipsita de prize...Ce ma intereseaza aici cu adevarat e un loc pentru cliff, pt ca deja sunt destul de sus fatza de ultima asigurare, pana la care am protectii care nu vor tine... Gasesc ceva , dar nu suficient de bun , sunt totusi silit sa ma las in carlig, si obligat in acelasi timp sa vad si cat de prost sta, caci e in dreptul ochilor mei... Ma rog sa nu se smulga, mai ales in momentul in care iau bormasina si incep sa forez gaura. Momentul baterii spitului si ancorarea in zelb imi par o eternitate. Supliciul odata terminat , rasuflu din greu dupa efortul depus, dar mai ales linistit ca am o asigurare buna pe ultimii 7m. Din spit se intrevede o rampa orizontala , la 2 m deasupra, marcata de bolovani mari cimentati. Mai ramane problema sa ajung la ea... Dupa cateva incercari zadarnice, realizez ca nu va fi usor. In final, ma intind la maximum cu mana dreapta si curat de iarba o priza, stand cu stangul intr-o bucla de chinga in spit. Cu dreapta prind aici o priza de 2 degete, dar mica , de jumatate de falanga. Icnesc si ma azvarl cu tot corpul pe mica brana de piatra , de pe care incep sa fac curatenie, daramand bolovani in hau. Decid ca de aici voi traversa spre stanga, si bat un peu auriu IUS, foarte bun, pentru ghidare. Inceputul traverseului nu e chiar usor, cateva miscari ma aduc pe o placa desprinsa partial, pe care o iau in "bavareza", si la baza careia montez un friend mic. Ma gandesc ca e prea grea ca trecerea mea sa o destabilizeze , dar nu exclud nimic... Incerc pana si sa imi imaginez traiectorii in cazul in care s-ar rupe cu mine...E mai bine asa.Ajuns "calare" pe placa , incerc un sentiment de satisfactie, stau in maini aproape, la aderenta, si totul e aerian, iar coarda flutura metri buni sub mine...Continui catre stanga , unde dau de prize bunicele , si montez un alt friend, mare.Terenul pare framantat, dar prizele sunt cazute .Fara sa mai bat ceva, cu cateva miscari rapide caci incep sa obosesc, parcurg si ultimul pasaj ce ma desparte de locul ales pentru regrupare, si bat un piton de nadejde intr-un loc cu pernite de iarba. Am folosit pe lungimea asta care comporta aprox. 50m, 6 asigurari fixe. Cer repede bormasina si bat pe nerasuflate doua spituri, si le leg cu cordelina. Intre timp, Adi baga tot ce e important in rucsac , si il leaga cu semicoarda pentru a-l recupera apoi...Cu regruparea gata, Adi isi ia inima in dinti si se pregteste sa parcurga si el lungimea proaspat deschisa. Ajuns sus , e vadit satisfacut de pasaje.Se priponeste in zelb , in timp ce eu , cu forte proaspete, fac pregatirile pentru ascensiunea celei de a 2-a lungimi din traseul nostru. Nu mai avem foarte mult timp si sper ca dupa depasirea primei parti din lungime , care e si verticala, sa avansez pe teren mai usor repede... dupa cum se vedea de jos... Purced deasupra regruparii, pe prize bunicele , apoi ma orientez catre stanga, si prind niste fisurele , unde bat un peu bun. Si mai mult catre stanga, peretele formeaza un diedru mare, cu posibilitati mai bune, catre care tind sa ajung. Fisura pe care stau se intrerupe si continua mai sus. Cu stanga pe priza, tensionat, scot o bucla de cordelina pe care o petrec dupa o clepsidra si in final ma las cu strangere de inima in ea. o dublez , chiar o triplez cu cordelina si o asigur. Ridicat deasupra, mai bat un piton in fisura, si execut un traverseu mic , cu spreiz, catre stanga, intrand in diedrul cel mare.Pasajele scad putin in dificultate , si cu un nou peu ies pe friabil si iarba deasupra, pe un soi de brana oblica, intr-o mica "lumea pierduta"...Aici terenul e inclinat si friabil, ma straduiesc sa nu dau bolovani peste Adi.La o mica burtica mai bat un peu-jalon , urmat de un parcurs stanga si sus, ajutat de un friend mic, apoi usor dreapta si regrupez temporar la un copacel din perete, la capatul de sus al zonei inierbate. Curand recupereaza si Adi , apoi tragem rucsacul cu greu , si bat regruparea, la baza unui perete compact de stanca. Soarele demult a parasit arealul peretilor Postavarului si se ascunde undeva dincolo de Fagaras , facand loc umbrelor din ce in ce mai mult. Ne aflam intr-un loc interesant, invizibil de jos din poteca sau din alta parte; in dreapta noastra printr-un mic horn , se poate iesi in Muchia Caprioarei, iar catre stanga , peretele formeaza un mare diedru-valcel...Desi stiu ca pentru azi s-a incheiat ascensiunea, imi fac un plan cu ceea ce urmeaza incercand sa surprind detalii . Au urmat rapeluri peste perete si clasicul drum peste Spinarea Calului, apoi suieratul personalului catre casa.
A treia si ultima etapa a ascensiunii traseului m-a gasit pe 8 mai 2004 in compania lui Bogdan Micu,cu care am asezat materialele la baza Muchiei Caprioarei. Prin acest traseu intentionam sa prindem regruparea din care ne-am retras saptamana trecuta . Cum aveam mult bagaj de dus, am inpartit sarcinile, eu urma sa merg cap , la coarda simpla, luand in spate bormasina si semicoarda, iar Bogdan , restul. Chiar si asa am facut ascensiunea primelor 3 lungimi din "caprioara" rotpunkt si m-am incalzit nitel. Dupa un rapel scurt pe un jgheab in stanga, am ajuns la locul stabilit. Ce se vede deasupra nu arata promitator. Totusi, fisuri mici , discontinue, brazdeaza fatza de calcar compact . In acelasi timp pare si destul de curata, promitand escalada libera pe masura... Pornesc. Pe primii metri, trec o fatza usoara , punctata cu iarba, in care pun un piton intr-o fisura orizontala , dar fara sa-l bat. Cu siguranta va rezista la o cadere, asa cred... Zona devine acum compacta si prizele se raresc. Fara ezitari, intru la liber cativa m, avand totusi prize satisfacatoare, pe care ole incerc precaut. Dupa cativa metri, prind o mica muchie cu stanga, din care cu mare efort scot cu cealalta mana o bucata de cordelina pe care o petrec dupa un cioc mic. Ma las in ea. Niciodata nu m-am simtit asa nesigur ca acum , sunt nevoit sa o sustin cu mana stanga ca sa nu sara... Dar mai sunt si nevoit sa cer bormasina si sa dau o gaura cat pot de repede. In decursul procesului, imi mor multi neuroni, pe care ai glorific. Sacrificiul lor nu va fi zadarnic... Cu spitul gata , stam altfel de vorba. Prind avant si ma ridic pe prize, intr-un stil destul de atletic, deasupra , catre o placa fisurata pe ambele parti, care suna urat, dar e stabila... Bat aici un cui der nu e decat de sustinere, pasajul continua cu o portiune mai spalata... Inlocuiesc cuiul cu un spit , dupa care revin pe prize, fara sa-mi pierd avantul. Astazi sunt decis, trebuie sa incheiem traseul. Ocolind o mica muchie, usor catre stanga la inceput, apoi drept in sus , culminand cu un pasaj mai tare de liber, in care ma intind cu dreapta la un mic prag, apoi pe picioare sus si prind o fisura orizontala , in care montez un friend mediu, bun.Ridicat cu prize de un deget deasupra fisurii, reusesc sa gasesc un loc pentru carlig si ma odihnesc putin . Din acelasi cliff montez un spit, al 3-lea de pe lungimea asta... La cum arata pasajele , nu pot sa spun ca am exagerat cu folosirea asigurarilor fixe... Ridicat deasupra, pasajele sunt tari si prizele murdare, iar cu un efort considerabil, incerc sa bat un peu intr-o fisurica catre stanga. Din cauza pozitiei incomode , imi dau cu ciocanul peste deget si-mi zdrelesc pielea. Nu-mi vine sa cred cat sange poate curge dintr-o zgarietura... Cel mai mult ma tem sa nu-mi cada unghia... Mai departe de prizele murdare, vin smocuri de iarba instabila. Dupa doua incercari nereusite de a iesi pe brana, totusi cumva ies , inmcalec brana oblica dreapta, si pasesc victorios catre viitoarea regrupare 3. In drumul meu, daram cu grija niste bolovani pe care i-ar putea antrena coarda si darama peste Bogdan. Desi sunt foarte concentrat la ce fac , trebuie sa fiu atent la ansamblul in care ma aflu, ca totul sa decurga fara incidente... E destul de cald si paie uscate si praf se lipesc de mine , care sunt imbibat de sudoare ...La capatul de sus al branei , peretele devine vertical, dar o fisura si o arcada-tavan se ridica amenintator catre cer. Aici bat doua spituri pe care le leg, dupa care vine partea placuta: descaltarea si filatul secundului. Bogdan vine sa recupereze, dar nu cu usurinta pe proaspata lungime a 3-a. Are dificultati mai ales in zona de dupa spitul 2, aceeasi zona care a pus probleme serioase echipei Danut Ochesel-George Stroie care a repetat traseul ulterior .Ajuns langa mine , tragem rucsacul mare cu un efort comun. Stiind ca e si apa in el, trasul merge mai usor. Pentru lungimea finala , care arata spectaculos de aici, pun pe ham tot ce se cheama friend din dotare, iau 3-4 pitoane si ma ridic pe o bavareza fara dificultati, in spreiz, pana la o fisura orizontala, unde montez un friend mic, care pare ok. Incep un traverseu la stanga, la aderenta cu picioarele si cu inverse la maini. Devine solicitant. Sunt linistit ca Bogdan sta in asigurari serioase. Mai montez un friend, si continui traverseul , care o coteste in sus, intr-o escalada usor oblica stanga. Tensiunea incepe sa-si spuna cuvantul , caci gafai . Picioarele stau pe prize foarte mici , si la maini tin niste muchii mai mult in bavareza. Din pozitii foarte solicitante, scot de pe ham doua frienduri si le montez in fisura larga. Unul dintre ele pare bunicel. Fortez din nou pasajul de deasupra si reusesc sa ies mai sus, intr-o fisura verticala , dar larga, Aici pierd energie incercand sa bat un piton dar nu reusesc din motiv ca locul e prea stramt ca sa pot da cu ciocanul. Ce ironie... Renunt repede la cui, pentru a-mi salva ce mai ramas din fortele mele... Dupa ce curat fisura daramand bolovani in vid, si smulg niste buruieni, fac loc pentru un nou friend, ce ma mai linisteste. Un scurt pasaj si prind tulpina unui copacel crescut in horn , dupa care petrec o bucla de coarda. Asta da asigurare ! Imi permit chiar si un respiro atarnat de acea bucla. E totul foarte frumos, expunerea , locul in care ma aflu unde nu a mai pasit nimeni si seara care se apropie... Dupa copacel, hornul meu devine o diaclaza, a carei depasire pe exterior imi pare hazardata. Folosesc tehnica batraneasca de a ma "intepeni" intre cele doua placi, unde imi rup si hainele , dar nimic nu mai conteaza pe ultimii metri ai traseului...Locul se domoleste dupa cativa metri si traversez drapta pe o brana si prind un pion , ultimul din Muchia Caprioarei, unde regrupez. Incerc sa-l anunt pe Bodan , dar nu ma aude, e jos sub surplomba, plus ca a inceput sa bata vantul tare. Atat de preocupati am fost , ca nici n-am observat ca cerul serii s-a umplut cu valuri de nori negri, atat de imensi incat daca ar fi inceput sa se descarce, n-am fi avut nici o sansa... Smucesc semicoarda, cum ne-am inteles, si trag rucsacelul sus. In rucsacel am si telefonul, si reusim sa ne intelegem asa. Primeste semnalul si incepe sa recupereze ultima lungime. Odata iesiti in creasta , n-avem timp de povesti, ci grabim pasul pe retragerea din Peretele Animalelor, sub amenintarea ploii care se apropie si sub povara rucsacilor grei. Sunt satisfacut ca am reusit acest traseu scurt dar aspru, primul pe care l-am deschis intrun perete de calcar.Intr-o stare extatica, nu mai simtim nici perspectiva trenului pe care-l putem pierde, nici ploaia care a inceput si nici urcusul Spinarii Calului... Probabil in mintea noastra continuam sa ne cataram si dincolo de traseul pe care tocmai l-am terminat....

Alpinism - Exordium Ex Abrupto - 2003

2009-08-04T10:11:00.000-07:00

Dupa inceperea traseului Ultimatum in Valea Alba si prinzand un an mai bun ,2003, refacut dupa o accidentare grava, am pus "tunurile" pe Peretele Policandrului. Linia strabate fete barate de praguri si mici surplombite intre Fisura Suspendata si Innominata, pastrand acceasi directie usor oblic stanga a Innominatei...
Prima zi in perete, pe 27 iulie , secondat de Bogdan Micu(Pti), am pertecut-o in primele ore intr-o caldura torida, cel putin pana a trecut soarele de creasta(moment mult asteptat).Am reusit deschiderea primei lungimi , cu amenajarea regruparii si plecarea pe a 2-a , cu 2 ancore din care m-am si retras odata cu venirea serii...Plecarea de pe Brana Policandrului am facut-o pe niste placi putin friabile, unde am montat un friend mic, apoi diedru cu o fisura cimentata in care am reusit sa bat un peu auriu, dar nu complet. Diedrul nu e tare, dar e fin si cu mazga pe el. La capatul lui , sustinut de 2 cliffuri, am anticipat traverseul la stanga si am decis sa montez o asigurare solida, considerand ca sun deja destul de sus. Am montat spitul si mi-am scos papucii ca muream de durere pe caldura aia. Traverseul la stanga mi-a placut mult, prizele la maini erau bunicele dar la picioare aderenta mai mult.Dupa terminarea lui , dintr-o fisura verticala am mai batut un peu, si peste o burtica am iesit pe o platforma, la baza unui alt diedru, de data asta mai usor si fisurat.Am ales sa montez aici un piton -jalon, cu toate ca mergea linistit fara nimic...peste diedru spre stanga am zabovit pe o platforma bunicica , cu ceva iarba , unde am infipt 2 spituri pentru regrupare . As fi putut merge mai sus si cu siguranta as fi facut-o daca n-ar fi existat traverseul si posibilele frecusuri ale corzii.Asigurat tot de pe brana , am continuat atacul peretelui de deasupra care devenise vertical , chiar cu mici burtici pe spate...Dintr-o pozitie foarte solicitanta am montat un spit la trecerea primei surplombite, anticipand pasajul.N-am fost dezamagit,ridicarea a fost interesanta , si spre satisfactia mea , prizele din ce in ce mai mari.Cand "terenul a redevenit neted ca-n palma ", am mai montat un spit si o veriga in el, socotindu-ma obosit , dar altfel vivace in satisfactia urcarii primei parti din traseu.Dupa ce am rapelat, l-am invitat pe Bogdan sa parcurga bucata de traseu in top-rope.I-a luat maxim 10 minute, ceea ce eu muncisem ore in sir sa urc...Deh.. desigur, nu se compara...
A doua intrare in perete, pe 13 august, am facut-o in compania si sustinerea lui Catalin Padure aka Batranu', care in pofida a ceva probleme de sanatate, a carat samaruri infernale in neant si a fost consecvent pana la terminarea traseului. Repede, cap-secund pana in prima regrupare, apoi tras rucsacii sus. Trec pasajele de plecare in a 2-a lungime , avantajat de cele 2 ancore batute initial.Miscarile imi fac bine , ma incalzesc pt ceea ce va sa vina. Intr-adevar , pasajul urmator m-a solicitat f mult, il consider printre cele mai tari si tehnice parcurse in premiera, culminand cu baterea unui peu intr-o fisura fina la iesirea din pasaj, asta de pe prize destul de fine, amenintat mereu de dezechilibrare si cadere la fiecare lovitura de ciocan. Dubland mai sus cu un friend pitonul , de altfel bun, parasesc diedrul pe care ma aflu spre stanga tot printr-un traverseu fin si lichenos, iesind pe un prag bun la picioare, la baza unui "pian", unde infig un peu grosier intr-o fisura cam subtire pt el , dar asta e... il bat dintr-un cliff, cu lovituri repetate pt ca intra greu. Cred ca am batut la el un minut si m-am odihnit inca 10 apoi...Destul de obosit, abordez pasajul de deasupra, care ,destul de usor, il cam resimt...Iesirea din pasaj o fac pe un prag bun, si ma uit in toate directiile la peretele spalat. Pai... tot in sus...Pun un friend intr-o nisa in dreapta, un cliff cat de cat si iar un spit mai sus... asta ar trebui sa fie sustinerea pt ceea ce urmeaza...si nu e deloc imbietor...Un alt pasaj de mare intensitate a urmat , la finalul lui cateva prize de 2 degete, bune , m-au "salvat" si am montat o noua ancora , pe o fatza ce incepea sa "cada usor...Din acel spit am montat o semicoarda , in 2 , pentru retragere si acces la traseu, considerand ca ajunge pt ziua aceea. Coborand la refugiu, in seara aceea n-am reusit sa ne odihnim, atat de aglomerat era. Odata cu venirea diminetii, pe 14 august , dupa un concert de sforaituri si o ploaie zdravana la 6 dim., ne montam si revenim la perete.Abia am reusit sa prind semicoarda, si am urcat pompiereste pe ea, mai mult in maini, dar si cu optul...L-am filat si pe Batranu' in regrupare, iar eu m-am stabilit la locul in care ajunsesm in ziua precedenta.Am continuat drept in sus, dar si cautand un loc de regrupare... cam neteda zona... Dupa ce am mai montat un spit, a 7-a asigurare pe lungimea asta, am virat stanga pe prize mai bune si am amenajat regruparea, avand la picioare cat de cat ceva bolovani iesiti in afara.A urmat ascensiunea Batranului, pana pe pragul de la jum. lungimii, nu lipsita de peripetii...Odata facuta asta, am atacat lungimea a 3-a , cu o ridicare mai fina pe o fatza cazuta . Am reusit sa trec acea fatza cu 3 ancore cam la 3-3,5m distanta , folosind o "ciorba" de riglete, alveole, cliffuri si cordeline pertecute dupa pietricele pentru baterea lor, pana sub o burta . Pentru ziua respectiva am renuntat la avansare si am coborat apoi din perete.
In weekwndul urmator, 19-20 august, am intrat din nou cu Batranu' in perete, de data asta reusind sa avansam cu traseul peste Brana Suspendata, prin stanga Innominatei, pe o rampa ce e barata de un tavanel unde am si plasat regruparea.Aceasta a 2-a parte din lungimea a 3-a nu comporta dificultati tehnice mari.
Pe 30 august , am descins din nou in traseu, de data asta cu energia dublata de speranta ca-l vom termina.Intr-adevar , dupa trecerea unui pasaj dificil, inceput cu o rampa unde am montat un friend mic, apoi un spit si alt friend, am prins o fisura abia conturata care a primit un peu, am virat usor spre dreapta, intalnind traseul Innominata, cu care am iesit in comun in Creasta Vulturilor, unde "aventura" a luat sfarsit.

"Dale" free solo

2009-07-23T13:29:00.000-07:00

"Acolo" nu ai nevoie decat de ceea ce iei cu tine... :

Solomon-Traseul The Emperor

2009-07-23T12:22:00.000-07:00

Asa cum ai sta bine Emperorului langa "ucenicul " lui mai facil din Cariera din Solomon, Vader, noul traseu chiar mi-a depasit imaginatia ca frumusete si dificultate . Traseul e un "bloc" continuu pe parcursul a 4 spituri,surplombat, dupa terminarea partii tari iesirea se face optional, prin Dale sau Vader... oricum , nu conteaza...Azi m-am dat pe el si din prima impresie, gradul pleaca de la 10 (8b). Imaginea e de la amenajare.

Alpinism - Traseul Sarutul Pamantului - 2000

2009-07-15T13:14:00.000-07:00

Cuvintele sunt prea sarace sa cuprinda trairile consecutive realizarii primului traseu pe care l-am deschis in Bucegi, alturi de bunii prieteni Adi Cernea si Darius Pluta, ce si-au sacrificat multe ore de "suferinta" din viata pentru a ma ajuta sa-l duc la bun sfarsit. Ce a ramas viu in minte in toata aventura asta a fost prima zi de pitonat, cu senzatia ca peretele te striveste si acceptarea sarcinii pe care mi-o asumasem, si ultima zi ,cu regretul ca se terminase si ultimul metru de urcat , odata ajuns in creasta , si in fata ochilor s-a ivit coama de piatra a Peretelui Costilei, brazdata pe alocuri cu palcuri de jnepeni. Intre aceste doua zile , e doar tumultul inimii cu vuietul sangelui in timpane, scrasnetul cristalelor sub talpi si clinchetul pitoanelor. Nefiind nici cel mai greu si nici cel mai lung traseu dintre premiere, ramane totusi traseul de care sunt cel mai atasat intrucat el mi-a aratat prima data linia subtire ce desparte viata de finalitatea ei, putinta de neputinta, si nu in ultimul rand m-a invatat ca intotdeauna exista o posibilitate , chiar si atunci cand mintea nu o poate cuprinde....

Deseori catarandu-ma prin Peretele Vaii Albe mi-am pus intebarea "cum ar fi sa pitonez un traseu aici si ce ar presupune asta?", intrebare pe care incercam sa o gonesc mereu din minte dar care revenea cu fiecare prezenta a mea in zona...Odata ce gandul nu-mi dadea pace , am inceput sa visez cu ochii deschisi si in acelasi timp sa localizez in perete o linie de traseu de sine statatoare...Posibilitatile naturale de escalada (hornuri, fisuri, diedre) fiind in mare parte epuizate,am inteles ca sarcina de a deschide un nou traseu nu e ceva facil , trecerile directe de fetze vor fi parte obligatorie din "menu". Buna cunoastere a peretelui a fost dublata de poze ale acestuia din diverse unghiuri. Mi-am ales cu mare bagare de seama linia intrucat in acea perioada aparuse prostul obicei de a se bate niste linii noi de traseu din rapel, de sus in jos , si am procedat cu grija pentru ca nu cumva in miezul actiunii sa ma lovesc cu capul de ghetele vreunui astfel de "erou modern" pentru care gravitatia s-a inversat iremediabil....
Incercand sa pun bazele actiunii, am trecut la pregatirea materialelor.O colectie mai veche de pitoane de armata imi statea la dispozitie , dar cum aveam sa aflu mai tarziu, vor fi aproape inutile intrucat atat linia aleasa, cat si particularitatile stancii ma vor obliga la folosirea unei game destul de restranse de "cuie". Am strans pitoane de pe la prieteni, am cumparat ceva modele fabricate la IUS, modele ce se vor dovedi foarte fiabile, in special P-ul din tabla neagra... in final, s-a strans o gramada de 40-45 de cuie ce ar trebui sa ajunga o buna bucata... Cu materialele mai era cum era, dar lipsurile cele mai mari le aveam in asa-zisul "know-how" , respectiv aveam doar o idee vaga despre cum voi deschide, tehnic, ruta respectiva... Asadar, dupa ce am tras "aer in piept", intr-o seara de 24 sept. 1999 , am trecut la pregatire arucsacului pt Costila... Am indesat in el cele 40 de pitoane, o coarda libero de 50m, vreo 15 bucle, ciocan, doua frienduri(came) imprumutate de la Ghita Pop, care mi-a facut si un instructaj scurt despre cum se folosesc , cateva spituri(4-5) si "kitul " de batut spituri, o dalta manufacturata, niste nuci si 2 cliffuri, de feluri diferite... la care s-a adaugat echipamentul de bivuac, mancare, etc, in total vreo 30-35 kg. Intrucat mi-am gasit coechipier abia a doua zi la 8, in persoana lui Darius, am ajuns la ora 10 la Caminul Alpin , loc in care Darius a calcat cu Dacia o gaina... "La naiba... semn rau..." mi-am zis... vremea era ideala , calda pt . septembrie si fara nori. Urcusul pe Munticelu a fost groaznic, pasul si rspiratia, in stil "himalayan...". Ne-am mai "inviorat" putin cu cativa litri de apa de fiecare la izvor, iar la refugiu eram numai bun de impachetat. Pe Darius , care avea niste picioare de urs, se pare ca urcusul nu prea il afectase ... Am pus intr-un rucsac ce era mai greu si in altul cele mai usoare, si am pornit spre Circuri, pastrand acelasi ritm redus... De data asta Darius a preluat rucsacul cel mai greu, pentru a-mi mai salva mie din puteri. De cand mi-a aparut peretele in vizor, am realizat ca sunt multe echipe , cateva in Lespezi, In Memorial, iar in Sperantei Cornel Sain cu Castoru'. La "bolovan " ne-am echipat rapid si am pornit incetisor pe primele brane din "Albastra", dupa horn , pe marele brau de iarba(il denumesc asa pt ca e mai greu acceptata de mine ideea de teren de fotbal, asocierea alpinismului cu fotbalul rimeaza cu muzica simfonica vs manea). Din aceasta pozitie mai arunc o privire spre viitoarea linie pe care o incepem si ne stabilim pe brana subtire ce duce spre "Ruine", unde rasfiram tot echipamentul . Dupa ce lasam jos rucsacii , realizam ca viata poate fi si frumoasa... O coarda voi folosi pt asigurare, iar alta pt tras echipament sus. Aleg cateva pitoane , pun pe mine frienduri si carlige, ciocan , si sunt gata de asalt. Kitul de batut spituri il pun cu grija intr-un rucsacel. Ne legam si il avertizez pentru a nu stiu cata oara pe Darius sa fie atent, fac o cruce sanatoasa si ma ridic pe primele prize pe care le incerc cu suspiciune... Odata intrat in "paine" , ma incearca o emotie ciudata . Sunt cu adevarat acolo si trebuie sa dau ce e mai bun din mine. Iau contactul cu primii licheni si primele alveole pamantoase.
Visul romantic despre batut incepe sa se decoloreze inca de la primii metri... Curat ce pot pe unde trec si dupa 5 m bat primul piton intr-o fisura inierbata , la baza unei arcade oblice stanga. Loviturile de ciocan au trezit reactii de curiozitate in perete, caci ne-am semnalat clar intentiile. Arcada amintita incepe sa-mi puna probleme de siguranta si dificultate, ma ridic intr-o bavareza combinata cu fatza pe prize fine si montez primul friend, pe care il si smucesc de proba. Era prima data cand am folosit un friend. Curand am plasat si al 2-lea friend , jumatate de m mai sus. Mai sus , arcada devenea o fisura verticala , dar oboseala gambelor si antebratelor devenea acuta, si trebuia sa ma misc cumva repede. Am iesit cu 3-4 miscari rapide in bavareza , deasupra, pe pernite de iarba cu friabil, insfacand bine iarba si pamant , care tinea, caci era uscat, spre norocul meu. Gafai cu fatza asudata de care s-a prins pamant, iar in ochi am praf si licheni. Peretele m-a luat cam tare de la inceput. Printr-un mic traverseu 2 m spre stanga prin un diedru mic unde bat al 2-lea piton , un peu auriu. Pitonul "canta " bine , dar nu intra complet. E bun. Avansez rapid , drept in sus, prind o surplomba de iarba si alt diedru, mai pronuntat, care primeste un peu destul de bun. Distantele intre pitoane sunt destul de mari , cam 10 m .
Ies din diedru pe o rampa in dreapta intr-o zona cu friabil , unde reusesc sa bat un peu intr-o fisura orizontala. Sunt avertizat ca mai am cativa metri de coarda si ochesc si locul pentru regrupare, la 4-5 m spre stanga sus. La baza unei noi fisuri-arcada regrupez, batand aici doua pitoane pe care le intaresc cu o nuca... Nu-mi place ca la picioare pragurile de iarba par ca s-ar rupe, dar asta e... Pregatesc venirea lui Darius, care are de carat cu el un rucsac greu. Aburca gafaind, odihnindu-se in sfoara in pasajul cu frienduri... Seara se apropie incet. Am timp sa rasuflu putin si sa observ ce se petrece in jurul meu... Peretele este partial in umbra si undeva "La verdeata" un fir subtire de apa luceste in bataia soarelui... Clopotul unei biserici din Busteni, rosteste , pe o limba numai de el stiuta ,cu dangate ritmice ce anunta fara voia lor ,ora stabilirii primei lungimi de coarda din traseul nostru... Pentru a 2-a lungime, aleg 5-6 pitoane , iau friendurile pretioase pe mine si plec pe fisura amintita mai sus, cu chei bune de palma. Cand fisura redevine verticala, montez ambele frienduri, mai mult la cicalelile secundului , care, speriat ca nu-i va rezista hamul la o cadere serioasa, ma pistoneaza permanent. Incerc sa fac o gluma macabra, spunandu-i ca nu poate fi factor 2 , deoarece izbiturile de fetze vor mai atenua socul. Nu-l inveselesc... Prizele bune imi conserva optimimul. Bat un peu, primul si singurul piton al lungimii care mi se pare atat de bun, incat sunt gata sa ma arunc in el ca sa-l testez, dar mai bine nu. Deasupra , fisura se pierde intr-un friabil urat si surplombant... pe aici nu... spre stanga, ochesc niste bolovani iesiti din perete, ce confera sansa de a prinde alta linie de prize. Traverseul e aerian , imi place , cu spreiz. Dupa inca cateva praguri de iarba , pertetele "cade" si sunt deja pe Marea Traversare, aproape de intrarea in Diedrul Pupezei. Bat doua pitoane langa unul mai vechi si le leg cu coarda pe toate.Odata echipa reunita , putem schimba niste impresii ... ajungem la concluzia ca pasajul de frienduri e cel mai tare de pe acest tronson de traseu. Privim in sus. Traim cu adevarat senzatia ca pana acum a fost o joaca si incepe ceva serios. Peretele se aspreste si capata aspect vertical. Abandonez legatura de pitoane intr-o nisa din dreapta reruparii, si ma ridic sa bat primul piton din lungimea a 3-a , mai mult un piton -jalon. La protestele lui Darius si sub ameninatrea serii de se apropie pregatim coborarea, peste bucata batuta. Savurez totul in coborare si retraiesc fiecare secventa. O zi perfecta. Arunc inca o data privirea catre perete. Pete intunecate umbresc detaliile intr-o infruntare intuneric-lumina si totul tinde catre o masa informa si neagra. E liniste si cald . Beau din putina apa care a mai ramas , lasam la bolovan toate materialele si luam cu noi doar hainele , la refugiu. Aglomeratia si zarva din "baraca " raman undeva departe... Imi petrec noaptea visand cu ochii deschisi , si ascultandu-mi vuietul interior. Dimineata, nu simt oboseala , probabil datorita tensiunii nervoase acumulate... Ajunsi la baza peretelui, gasim o portita intre doua avalanse de pietris starnite de o echipa din "memorial Cristea" si ne repezim pana pe marea traversare.Aici , caut o posibila cale de acces pe fetzele din stanga de Diedrul Pupezei, spalate si barate de brane oblice si fisuri orizontale...Pun din nou o gramada de jucarii pe ham , si purced deasupra cuiului batut in seara precedenta. Ma ridic apoi pe prize bunicele , si prind spre stanga o fisura buna in care reusesc sa fixez un inel dintr-o pozitie proasta. Urmeaza fisura cu muste spre stanga si chei de dreapta in ea, pana fixez un nou piton , nu foarte bun , mai sus. Gafaind ca un caine sunt obligat sa-mi trag sufletul tot pe prize, sacrificand alti muschi. Traversez spre stanga o fatza punctata cu alveole , din care scot o gramada de praf milenar... Ajuns sub continuarea fisurii-diedru , de pe prize proaste ma chinui sa bat un piton deasupra ... Cu fiecare lovitura de ciocan imi scad fortele si deja intrevad caderea. Cand termin de batut , aproape mi se desface mana de pe prize de oboseala... Realizez ca oboseala incepe sa-si spuna cuvantul. Alung acest gand si ma ridic pe urmatorul pasaj care nu scade in dificultate, executand un liber cu spreizuri mari si prize de 2 degete. Unde fisura se pierde , deasupra, bat doua pitoane unul langa altul , proste, si -mi permit un moment de odihna. Cum nu mai am fisuri, traiesc sentiemntul ca va urma ceva "deosebit". Catre dreapta , zaresc praguri la picioare si ma pregatesc de traverseu. Il avertizez din nou pe Darius , si pornesc , pe prize foarte fine la maini, pe "coji", iar la picioare muste pe care incerc sa le memorez, pt. ca sunt lipit cu pieptul de perete. Am hamul atat de incarcat, incat fac vizibile prizele de la picioare numai daca imi scutur soldurile. Dupa 4 m tensionati, prind cu dreapta o alveola mare plina cu pamant , apoi o alta, unde si schimb mainile. Traverseul se incheie si trebuie sa prind o alta fisura oblica la 2 m mai sus si inca n-am reusit sa bat nimic... Dupa un pasaj delicat , dobor cateva "farfurii" de conglomerat din fisura , indurand un nor de praf ce ma camufleaza din nou... Un inel bun intra ca uns in fisura si-mi permit sa ma odihnesc. Am asteptat clipa asta. Am si meritat-o... Imi scot papucii ca nu mai suport durerea de la caldura si cer pitoane si apa , trimit jos friendurile fiind dispensabile aici. Plec pe fisura intermitenta ascendenta spre stanga , cu pernite de iarba . Sorele arde groaznic, cred ca mi-a prajit spatele. Atmosfera molcoma, e intrerupta violent de zbieretul unuia dintre cei din Memorial care se pravaleste in vid "muscand" din brane... Eu insumi nu pot privi scena decat cu coada ochiului, dar voluptatea resimtita imi invioreaza simturile si-mi reimprospateaza fortele. Continui pana sub un braneag ingust pe care socot ca ar trebui sa regrupez. Trec burtica ce ma desparte de ea si ma ridic pe ea la echilibru. Mai am 3 pitoane. Le bat pe toate cu o sete vadita intr-o fisura semicimentata si ma asigur. Il strig pe Darius sa se pregateasca sa recupereze , dar nu vrea sa vina.. Hmmm... Il pacalesc cu trucul vechi ca nu pot recupera singur si se conformeaza. Mai tarziu imi multumeste ca am tras de el. Mai sus terenul arata din ce in ce mai putin imbietor. Mai avem timp si vreme buna dar sunam retragerea din motiv de oboseala .Tot drumul spre casa si zilele urmatoare m-am gandit cum sa-mi organizez mai bine escalada pe lungimile ce vor urma. Trebuia sa procur P-uri IUS, dar si alte feluri de pitoane, P-uri groase, corniere, morcovi, etc., care trebuiau transportate in Valea Alba. Dupa aceasta prima experienta am simtit pe viu diferenta dintre imaginatie si realitate si pot spune ca e destul de mare. In seara zilei de vineri 1 oct '99 urc la refugiu insotit de data aceasta de Adi Cernea, probabil cel mai potrivit pentru ce aveam de gand sa fac. Tensiunea nu m-a lasat sa ma odihnesc nici de data asta . Hotaram sa parcurgem lungimile pitonate anterior, ca sa fiu incalzit pt ce va sa vina. Adi e placut impresionat de parcursul traseului, indeosebi de iesirile la liber batute rar. In regrupare imi analizez posibilitatile . Sunt atras de un mic diedru suspendat dar care-mi obtureaza vedera mai departe. Nu prea am alternative si urc pana la el, pe "bube", iar la baza lui fizez un peu ce ma seaca de putere . Intre aripile diedrului dau de ceva prize bune , dar mai bat 2 pitoane aici, ca sa consolidez punctul , ma gandesc ca impreuna ar rezista unui soc masiv. Dupa diedru , ma ridic cu grija peste o banda de gresie coclita peste care e un prag de iarba. Pozitia e precara si verticala . Fisurile fine la maini imi consuma multa energie. Bat cu palma un peu auriu intr-o fisura orizontala si abia apoi folosesc ciocanul. Il incerc cu bagare de seama. A intrat doar vreo 3 cm, dar e fix. Incerc alte variante cu pitoane acolo, dar nu merge nimic si pierd timp... Sunt obligat sa ma tin de piton si sa ma ridic mai sus sa vad ce pot gasi... Nu-mi place , dar ma ridic in pitonul batut de jos in sus cat pot, si montez un peu de tabla neagra intr-o fisura verticala , dupa o placa . Nici asta nu reuseste sa ma faca fericit. Aici peretele nu mai primeste nimic si sunt obligat sa ies pe iarba ingusta de deasupra , la echilibru. Stau cu pieptul si barbia lipite de stanca. Sunt in dificultate caci abia stau darmite sa mai pot asigura ceva , sa bat nu poate fi vorba, e perete compact peste tot...iar sa ies la liber cu asigurarile de mai jos cade din start. Cliff-urile salvatoare imi vin in minte... Fizez unul intr-o alveola sinistra si il incarc constant , dar nu cu toata greutatea . Adi imi trimite dalta si spiturile , si-mi incep "lucrul" . Incerc sa fac glume ca sa ma relaxez, si chiar reusesc , in decursul celor 20 de min. cat dureaza forarea ... Reusesc sa forez doar 4 cm, si dalta se intepeneste, cand o scot, dintii s-au dus... probabil am dat de roci foarte dure ...asta a fost... Cum alta nu am , bat spitul asa, n-am ce-i face... Odata ce ma mut in zelb, ma simt deja mult mai bine, de fapt pt. prima data pe lungimea asta. Ca orice stare buna nu dureaza mult si ma angajez la liber pe fetzele din stanga de spit, pe prize mici , alveole, dar peretele compact si spitul de mai jos imi dau o stare de confort. Ajung la o rigleta mica si cazuta pe care stau ceva vreme si schimb mainile , ma magnezuiesc permanent. Incerc sa bat un piton la baza unui mic tanc friabil spre stanga, dar il scap in abis inainte sa dau cu ciocanul . Sa-l ia dracu'! Incerc sa bat un al 2-lea dar se intampla exact acelasi lucru... Cu fiecare piton IUS scapat, Adi imi face calculul la cati bani pierd. Asa ceva nu mai pot indura ! Renunt sa bat si ies deasupra la bavareza pe o placa , cu prag bun la picioare si bat aici un peu, dupa care un altul , 2 m mai sus. Depasesc un pasaj mai tare, ma ridic in scarita si apoi pe prize si prind o fisura oblica unde bat 2 morcovi solizi in care ma pot odihni linistit. Mai pun apoi si un fried mic. Ma simt putin marcat de pasajele anterioare. Ca sa ies mai sus as avea nevoie de un spit, si-mi amintesc ca dalta unica e compromisa. Nu-mi ramane decat parerea de rau ca va trebui sa ne retragem. Sunt frustrat din cauza asta, am timp sa ma gadesc cu cat efort am ajuns pana aici... Asadar, leg pitoanele ramase cu o bucla de coarda si le las agatate aici , iar Adi ma coboara "salam" pana in regrupare . El va merge sa recupereze buclele si sa incerce cu ocazia asta jumatatea de lungime . Coboram peretele in rapel , convinsi ca nu vom putea continua decat in primavara, dupa topirea zapezilor.
Timp de 7 luni, in sezonul rece , am analizat posibilitati de imbunatatire a tehnicii de pitonare si variantele de a continua traseul . In final, tehnica va ramane fundamental aceeasi , dar oscilez in ce priveste linia dupa intersectarea inevitabila a Albastrei Mosului . Urasc , ca idee vorbind, artificialurile gen scari de spituri si caut posibilitati naturale de escalada , acolo unde sunt.
Inarmat cu multa energie si dorinta de ispravi, pe 5 mai 2000 revin impreuna cu Adi in Valea Alba . Vremea e cam proasta , frig si sta sa ploua, in plus pe vai e destula zapada . Adi, care e un mare frigofob , calca cu grija sa nu atinga zapada nici macar cu bocancii... Iar ca haine e "blindat" cu 2 jersee bleumarin pe gat , intre care e intercalat unul mustar...Amandoi de fapt suntem mult mai aproape de era slaninii cu ceapa si a lanei ,decat de cea a goretexului si bauturilor energizante. Psihicul e destul de bun si avansam repede pana pe M.T., dar frigul lucreaza si parcurg cu greu lungimea a 3-a . Incep sa-mi fac griji. In regrupare , Adi se imbraca cu tot ce e posibil , inclusiv cu geaca mea, anticipand orele lungi pe care le va petrece in zelb. Bucata din lungimea a 4-a o parcurg din nou greu, mainile sunt inerte si nu simt prizele fine. Ajuns la legatura de cuie lasate in toamna, ma pregatesc sa ies pe fatza din dreapta, pun un cliff pe o rigleta si-l incarc bine cu scarita . De data asta am adus spituri autoforante ca dalti. Mai multe. Nu vreau sa se repete istoria. Cat timp bat spitul ma incalzesc , iar adi se balangane de frig, in zelb. Termin de batut si ma ridic deasupra , in spit. Ceea ce parea de jos o fisura, nu e decat o cuta a peretelui pe unde se infiltreaza apa cand ploua... Reusesc sa curat muschiul de pe perete si bat un peu intr-o fisura pamantoasa... Profit de prizele bune si avansez rapid, dar trebuie sa curat pemanent de friabil , iarba si licheni. O noua fisura imi permite sa fixez un peu bun , gros, dar in gresie, din pacate. Ma opresc pentru astazi aici, si petrec semicoarda prin acel peu, din care ma si autofilez in coborare, in timp ce Adi ma asigura pe coarda principala. Interesant ca acelasi piton a iesit ulterior cu cineva ,care probabil l-a tractionat axial. Astazi nu am reusit sa avansam decat vreo 7 metri... destul de deprimant... Cobor pana in regrupare si recuperez totul eu, Adi e bocna, dar abia observam ca spre noi , dinspre tavanele din Albastra, plutesc infinit de incet, fulgi de zapada. Asta ne-a pus capac. Rapelam rapid, strangand opturile calde de la frecare cu duiosie in maini ca pe ceva drag... Ne vom incerca norocul maine...daca vremea ne va permite. Si vremea ne-a permis-o . S-a incalzit putin si n-a mai nins... Revenit la fisura surplombanta, ma ridic deasupra si bat un peu bunicel , intr-un friabil care face sa duduie toate placile din zona. Spre stanga , toate prizele se dizloca si cad, ata la maini cat si la picioare. Curat cat pot si avansez pe o fatza fisurata cu prize bune , practic chei de mana. Drumul imi e barat de o noua surplomba, spalata. Ma ridic cu o inversa la capatul fisurii si gasesc o fisurica fina unde intra un peu de tabla cu un clinchet cristalin. Nu poate fi decat bun . Ridicat in scarita , bat un nou peu auriu deasupra surplombei, cat de departe pot , si in mod surprinzator, intra bine... in sfarsit avem un dram de noroc... Ma ridic , dar nu trec cu nasul de el de frica sa nu se smulga, dar pare bun . Urmez ultimii cativa m pana in locul ochit pentru regrupare , pe o pernita de iarba inclinata , aerian, dar ferit de ploaie, in dreptul unei grote scunde in perete. Sunt undeva in dreapta bivuacului 2 , cam 10 m mai jos . Nu prea am unde bate pitoane aici, si incerc sa bat un cornier intr-o fisura mai larga , dar intra numai 3-4 cm , dar foarte fix... mai incerc sa bat un peu de tabla in friabil mai sus, dar nu ma satisface . In cele 2 pitoane stau si forez gaura de spit, cand peul se smulge fulgerator si cad in zelb., in cornierul abia intrat. Rezista. Sunt stupefiat. In final ma adun si montez un spit cu inel , si leg totul cu coarda. Adi porneste sa recupereze . Aranjam in regrupare materialele in grota din dreapta, (pitoane , spituri, dalti, frienduri, perie de sarma, etc.) , iar noi pregatim rapelul . Zona e expusa si spectaculoasa, corzile flutura in vid... Deja am castigat destula inaltime in perete... O raza de soare ne incalzeste sufletele si ne rasplateste dupa eforturile depuse . Atmosfera parca nu mai e atat de rece... Coboram incet, admirand portiunea urcata si comentam pasajele pe care le-am depasit, si asta mai ales datorita vointei de a merge mai departe izvorata din credinta ca pe acolo putem deschide un drum si mai putin , sa zicem , prestatiilor tehnice...
Pe 11 iunie revenim (eu, impreuna cu Adi Cernea), la punctul de regrupare nr. 4, dupa un maraton al primilor lungimi si dupa tractiunea (animala) a ruscacului greu - deoarece nu aveam blocator, aceasta tractiune s-a facut pur manual , fapt ce ne-a provocat niste carcei groaznici... Dupa ce muncesc asiduu sa consolidez regruparea cu inca un spit, intrucat voi pleca in sus asigurat direct din hamul lui Adi, ma pregatesc sa caut o slabiciune in fatza compacta de deasupra, dar nimic, in nici o directie , nu pare sa arate pe unde as putea continua traseul... Dupa ceva incercari in dreapta, esuate, gasesc posibilitati spre stanga, pe friabil, si bat un piton foarte prost in gresie din care montez un spit scurt, de 4 cm, tip autoforant... Scot cuiul , si ies pe prize promitatoare. Deasupra , la un traverseu dreapta, bat un peu IUS de tabla neagra, ce intra bine intr-o fisura orizontala... Urmeaza un pasaj frumos de liber, pe o fatza cazuta , tintind un prag mare de iarba ce e foarte vizibil in perete. Cand sa ma urc pe el , o surpriza imi face sa inghete sangele in vine... Un pasaroi isi ia zborul razant pe langa urechea mea, croncanind apoi suparat... Noroc ca nu m-am dezechilibrat sa cad... Dupa ce i-am "detronat" adapostul, ma asez mai comod ca un cuceritor pentru a studia ce e mai sus... o fatza verticala si compacta de 6-7 m ma desparte de o fisura schitata in perete, fisura ce ar trebui sa ma conduca pe al ei parcurs catre traverseul din Albastra Mosului... O noua ridicare pe prize, urmata de montarea unui cliff in alveola si o noua corvoada la baterea unui alt spit... Terenul pe care ma aflu ma solicita la maximum, sunt foarte incordat ca sa-mi mentin in permanenta echilibrul plus ca ma misc si avansez extrem de greu , minile incep sa ma doara , dar cel mai grav stau cu picioarele care sunt stranse deja de 3 ore in papuci, si gambele care trebuie sa ma sustina permanent pentru a salva mainile , si ma ard.... Ajuns cu mainile deasupra spitului la 2 nise de gresie , reusesc sa fixez un peu de tabla intr-una din ele, dar numai 3-4 cm intra, asa ca il indoi in jos pentru a-i creste rezistenta si ma ridic in el... Cu mainile intep ceva riglete, un picior e in scarita , iar celalalt pe o piatra alba de cremene... catre dreapta vad 2 pietre mai iesite in relief, singurele forme ce imi atrag atentia in imediata apropiere.... Le pipai, si constat ca nu ma ajuta prea mult... Nu pot nici macar petrece o cordelina dupa ele... Imi vine o idee, cam ciudata, dar o pun in aplicare imediat . Trebuie sa incerc sa "croiesc " cu ciocanul un sant deasupra uneia din ele pentru a putea macar pune un siret , ceva ... O fac cu grija, pentru a nu-mi taia posibilitatea de a monta apoi o asigurare, si cand reusesc , pun pe pietricica o bucla de snur, mai subtire ca o cordelina... Il tensionez cu scarita, si in final respir adanc si ma las cu totul in el... Nu sunt foarte innebunit dupa genul asta de mijloace, dar orice pot improviza si ma ajuta e binevenit... "Lucrez" din nou, pentru a 4-a oara astazi la un spit, cam 40 de minute , timp in care aplic cam 1000 de lovituri de ciocan daltei... Cand sa ma bucur si eu de un moment linistit, strangand spitul , vad cum cheia merge din ce in ce mai usor si se rupe capul surubului ... Nu mi se pare corect sa mi se intample asta in pozitia asta precara, dar incerc sa alung gandurile rele si dupa alte 40 de minute in pozitie identica montez alt spit, langa , dupa care respir in zelb si-mi scot si papucii ... Daca vreau sa termin ceea ce mi-am propus, nu-mi pot permite sa capat o bresa in psihic... Sansele de a prinde fisura amintita de mai sus se spulbera cand realizez cat timp am pierdut atat cu urcarea pana in regrupare cat si cu baterea de spituri, las "fiereria" pe platforma de iarba si coboram in rapel catre "bolovan"... Acolo , ma uit spre perete, si portiunea urcata mi se pare infima... in comparatie cu dimensiunea integrala .Deprimant... Ajunsi la refugiu, ne intalnim cu prieteni ce ne intreaba curiosi despre traseu... Eu las ambele corzi sa cada pe podeaua refugiului dupa care ma trantesc peste ele... Sunt epuizat.
In urmatoarea luna am interupt continuarea traseului fiind axat pe catarare in zona, parcurgeri rotpunkt de trasee mari( cu premiera rotpunkt Sperantei-dupa caderea amvonului), dar si doua ascensiuni in premiera solo integral , in Scorpion si Albastra Mosului.
28 iulie a fost ziua in care echipa noastra in formula de mai sus a aburcat Costila intru continuarea proiectului nostru. Din spitul buclucas amintit, in care lasasem o carabiniera pentru rapel, am urcat pasajul pe prize , cam 3 m , pana la niste pernite de iarba , ce marcheaza inceputul unei fisuri, partial inierbate. Bat aici un peu de tabla , dar care din nou intra putin... ies deasupa lui sa examinez terenul , dar ma dezechilibrez si cad , vreo 3 m ... mai mare sperietura... Pitonul nu se clinteste... buuun. O ridicare intr-un mic diedru la capatul caruia las un peu gros, si alti 20 m de escalada fara mari dificultati ma scot in Albastra Mosului cu care parcurg spre dreapta cativa metri comuni unde aleg un prag inierbat pentru regrupare, langa un piton deja existent acolo . Locul aceste e cu 6-7 m inaintea hornului premergator Fetzei Mustelor. Bat un morcov pentru regrupare cu o satisfactie ce-mi da putere, leg cuiele cu coarda si dau semnalul. Adi recupereaza si tragem rucsacul (greu , fireste) sus. Lasam pe brana pitoanele, si iesim din perete prin albastra mosului, iar intr-o grota din creasta pitim restul de materiale . Planul e sa revenim maine in perete pe albastra mosului din creasta . A doua zi, zis si facut. Vremea buna ne ajuta, moralul e bun... Pornesc din regrupare catre un diedru fara fisura, larg si vertical, de deasupra. Sunt asigurat direct din rerupare, ceea ce nu ma incanta. Ininte de diedru pun o bucla lunga intr-un cui putred din albastra, si studiez prizele fine de pe diedru... Mici... Totusi, cativa m mai sus, intre aripile diedrului zaresc o alveola ce pare buna... urc cu delicatete cele cateva miscari pana acolo, si incerc sa bat un piton , un morcov in ea... surprinzator, pitonul intra foarte fix . Pentru ultimele lovituri trebuie sa dau cu adevarat tare...iar pentru asta ma tin de el...chiar il asigur... Pare atat de bun , incat imi da sezatia ca pot urca cel putin 15 m de liber peste el. Lucru care de fapt se si intampla... ce-i drept, pe o fatza cazuta cu prize bunicele , exceptand ridicarea peste cui. Trecerea catre o fisura -horn situata in stanga de fatza mustelor, imi este barata de o banda de gresie lata cam de 2 m , verticala , dar totusi cu ceva prize schitate. Bat pentru asigurare doua pitoane , niciunul bun , avand in vedere ca pe 25 m am doar o singura asigurare. Trec si acest pasaj si intru in "aripa" de desupra , care-mi ofera posibilitatea de a avansa rapid , la liber , cu doar 3 pitoane si cateva plasamente de mobile pe inca 25m . Cu un icnet la ridicarea in regrupare, ia sfarsit si lungimea a 6-a din traseul nostru. Pentru bucata asta de perete, platforma pe care ma aflu pare un balcon inierbat si comod, suspendat, exact la 3m in stanga p-urilor legate cu sarma de pe fatza mustelor. Amenajez regruparea cu un spit si 2 pitoane, urmata de clasicul proces de recuperere si tras rucsaci . In avantul lungimii precedente incep si lungimea a 7-a , ce ma apropie metru cu metru de un tavan amenintator , similar cu cel din Albastra ,dar orientat oblic stanga, ceva mai mic si putin mai sus de acesta , in dreapta. Iesirea din regrupare o asigur cu un inel intr-o fisura de gresie , verticala , apoi ma ridic la liber spre stanga cu un mic traverseu pe prize bune, dar fin. Terenul e foarte compact , dar stanca curata si cu prize fine... Din nisa pe care am traversat ochesc o piatra iesita in afara , peste care petrec o cordelina si o incerc cu grija... din nou am senzatia aia de plumb topit in stomac . Imi amintesc din nou ca nimeni, in afara de mine nu ma obliga sa fac asta, si trec repejor la procesul de forare . Odata spitul montat,las in el o carabiniera si rapelez pe semicoarda , concomitent cu contrafilajul lui Adi. Depozitam aici pitoane , saculet cu spituri autoforante, tamponoare, si toate sculele pe platforma si iesim din perete pe fatza mustelor... Nu e chiar asa usoara, sau suntem noi obositi??! Duminica , dupa 2 nopti in care n-am reusit sa dorm si 2 zile de batut, reusim sa facem totusi Fisura Suspendata, apoi trecem Valea Costilei si facem si Bebe si Mircea... Din cauza oboselii asteia o sa ajung un zombie...Ma privesc in geamul refugiului si nu ma recunosc...
Simtind ca se apropie clipa finalizarii rutei noastre , ne mobilizam pe 4 august si purcedem catre Valea Alba pregatiti pentru mai multe zile de bivuac. In Creasta Peretelui Vaii Albe ne stabilim "tabara" intr-o grota buna dar umeda, care a mai servit si altora drept loc de dormit, si descindem in perete prin albastra mosului, rapeland din creasta dupa ce am petrecut niste cordeline pe dupa o clepsidra de conglomerat. Emotionant rapel. Revenit pe lungimea a 7-a , caut solutii tehnice pentru a avansa pe fetzele de conglomerat compact . Deasupra ultimei asigurari, ma ridic si prind 2 alveole din care montez un spit. De altceva nu poate fi vorba. Iesirea la liber ce urmeaza e tehnica si prizele sunt foarte fine, dar si lichenoase. Pe zona asta a peretelui nu ploua niciodata si lichenii portocalii s-au inmultit peste masura... Ajuns cativa metri sub tavanul amenintator care impune respect si teama, caut posibilitatea de a trece catre stanga printr-o fisura aeriana, dar fiind foarte friabila renunt si revin in nisa ca o galeata in care ma aflu. Calea imi e barata de alta fatza de conglomerat de 5 m , ce ma desparte de baza tavanului. Montand un cuplu de cliffuri pentru sustinere, bat un spit si execut la liber pasajul de deasupra fara prea mare dificultate. Stau pe prize destul de departe de ultima asigurare si pozitia precara imi consuma din resurse. Peretele de aici se vede foarte spectaculos, suntem si destul de sus, cam la nivelul Tavanului din Albastra. Pasajul e aerian . La radacina tavanului nostru bat un peu gros , dar nu ma satisface pt ca e incarcat axial la soc... N-am alta solutie si traversez la liber spre stanga, montand la jumatatea tavanului doua frienduri bunicele. La capatul din stanga al traverseului , peretele surplombeaza , iar tavanul continua cu o fisura intrerupta . Montez aici un nou spit, din care ma retrag . Trebuie sa iesim din perete si sa pregatim bivuacul, cat e inca lumina. Grota in care vom dormi e rece si umeda, nordica , "reumatism curat" ,imi spun... Seara, cum n-avem somn, stam la taifas in creasta , pe o platforma de gresie, peretele luminat de stele si de luminile din busteni ofera un spectacol superb... Noaptea ce a urmat am indurat un frig groaznic, dupa care am jurat ca odata coborat de-acolo, imi cumpar un sac de dormit in care sa rezist la -40 de grade...
A doua zi,5 aug., cum frigul cere miscare, descindem cu frenezie in perete, si catar din nou jumatatea batuta din lungimea a 7-a . Din spit ma intind sa prind fisura din stanga la limita posibilitatilor mele fizice. Prind marginea fisurii si , dintr-o pozitie extrem de solicitanta, pe teren surplombant, bat un peu de tabla, care intra jumatate. In sectiunea asta a peretelui , expunerea , inaltimea si spectaculozitatea imi taie rasuflarea . Continui pe pitoane in care nu pot pune mare baza, dar ma gandesc la spitul de sub tavan , care ar trebui sa opreasca o eventuala "descoasere" a lungimii... Urmatorii metri ma duc in continuare pe o fisura surplombanta , dar de data asta mai larga. Cu chei de mana in ea, ma chinui sa o curat de pietricele ce se desprind din marginile ei, si sa-mi fac loc pt. maini. Bat in ea un morcov pe care-l vad aproape in intregime . Sa speram ca tine... Desi jos e canicula , aici vantul bate cu putere si nu e chiar cald...Combinat cu soarele si efortul prelungit, ma usuca de putere. Dupa depasirea fisurii, deviez spre dreapta si dau de ceva praguri mai bune la picioare, loc in care-mi odihnesc mainile. Peretele isi mai reduce aici inclinatia, ceea ce ma bucura. Terenul de desupra e caracterizat de lipsa fisurilor, dar prizele par compacte, cu roca buna. O ridicare pe prize cazute, si dau de 2 alveole ingemanate , din care profit si montez un alt spit. E ultima asigurare inainte de cei 5-6 m ce ma despart de regrupare . Pe pasajul de liber amintit am stat destul , fiind si obosit si cautandu-mi mereu echilibrul si curatand bine de praf prizele. La adapostul unui alt tavan , mai mic , la 25 m sub creasta, bat un peu de tabla , il dublez cu un altul mai sus si montez si un spit cu inel , dupa care leg totul cu o bucla de coarda . Suspendat in regrupare , il filez pe Adi care apare dupa ceva vreme cu respiratia accelerata ... Daca astazi nici tavanul asta nu ne-a putut opri , atunci probabil ca maine e ziua cea mare... entuziasmati de gandul asta, petrecem din nou seara in creasta Vaii Albe , martorii trecerii ultimei raze de soare peste platoul Bucegilor si nasterea unei noi Cai Lactee, ca o coloana vertebrala alba a negrului neantului cosmic... iar toate acestea privite din acel loc si in acel moment parca aveau un farmec aparte... A urmat o noua noapte de nesomn scuturati de frig iar eu chinuit in subconstient de ganduri.
A treia zi, 6 august( ciudata suprapunere cu trista data a bombei atomice de la Hiroshima) ne repezim de dimineata pe creasta , la cativa m mai sus pentru a ne bucura de primele raze si de ceva caldura . Reveniti in regruparea din care ne-am retras seara precedenta, continui traversarea pe sub arcada , in care montez pitoane bune. Arcada asta e usor similara cu tavanul de pe lungimea precedenta, dar la scara mai mica si mai usoara. Dupa un scurt pasaj trec deasupra ai, prind o fisura murdara spre dreapta, si continui pe prize relativ bune drept in sus , unde gasesc in sfarsit un loc pt piton. Urmeaza alt traverseu catre stanga, mai delicat si foarte aerian, la capatul caruia dau de ceea ce se vrea a fi inceputul unei fisuri verticale . Terenul e tot vertical si pana sa pot bate o asigurare mai urc cateva miscari pe fisura. Reusesc sa montez mai sus si un friend, urmat de alt piton. Avansarea e mai rapida si mai am cativa metri pana in creasta. Ma trezesc cantand "We are the champions,my friend..." , si pun piciorul in creasta . In fatza mea e peretele Costilei , si de aici nu am ce sa mai catar mai sus. Adi vine si el si ne felicitam reciproc. Urmeaza o strangere de mana , aproape oficiala... asa ca s-a terminat traseul nostru .

Escalada descult

2009-07-14T12:40:00.000-07:00

Un viclesug vechi pentru a depasi plafonarea si pentru revigorarea "spaimelor" adormite...Ramanand la acelasi palier de trasee disponibile pt. antrenament langa "casa" , ceva trebuia modificat...In fond, exista intensitate si catre minus infinit... Watch this: