Traiesti pentru a te catara , sau te cateri ca sa traiesti?

                       Daca raspunsul e "traiesc ca sa ma catar, sau cataratul e viata mea ", atunci raspunsul e la fel de sterp ca al unei castigatoare la Miss World care vrea sa salveze stratul de ozon... Deja e un cliseu...

              Insa , daca prin inversiunea de termeni el este "ma catar ca sa traiesc ", lucrurile se complica ... si intra in sfera unei alte viziuni despre catarare, ce nu exclude abordarea sportiva a escaladei, ci o include si pe aceasta, insa , capatand valente noi prin activarea instinctului de supravietuire si prin exacerbarea trairilor de la periferia fiintei umane. "Nu poti cunoaste suficient un om pana nu il aduci la o anumita limita" poate suna si acesta ca un cliseu , insa e un cliseu adevarat. In sfera cataratului de trasee in care iti plasezi singur asigurarile, fie ca e vorba de o prima ascensiune sau de escalada unui traseu pe mobile, sau in catararea solo, contururile acelei "limite" personale sunt foarte aproape. Diferenta dintre escalada sportiva, programatica , cu secvente memorate si prize marcate, si escalada unui perete stiind ca esti primul om care urca pe acolo tine de psihic, partial, dar si de multitudinea de abililitati ce te tin pe linia de plutire, si alte abilitati pe care le dobandesti in vid... In escalada amenajata plaja de desfasurare e foarte larga, iti este permis foarte mult, si asta fara sa te ranesti . In escalada in premiera a unui perete, tensiunea e foarte mare, dictata de constrangerea posibilitatilor de miscare in limitele sigurantei, atentia e indreptata catre cele mai apropiate si bune posibilitati de asigurare sau prize , catre mentinerea cu orice pret a echilibrului, la manevrele de coarda, la evitarea dislocarii de pietre ce pot cadea peste coarda , sectionand-o sau peste secund, la gestionarea si monitorizarea resurselor fizice de moment, precum si la vizualizarea liniei traseului ce atunci urmeaza a fi deschis. Nemaivorbind ca intr-un perete mare , starea vremii sau apropierea serii nu sunt factori de neglijat... Personal , mi se pare oarecum inexacta impartirea stilului de catarare in escalada sportiva si alpinism, dupa scurta descriere a celor doua viziuni sau mai degraba abordari ale stancii... In prima, escalada sportiva , si mai ales abordarea ei programatica , studiata, transforma conditia cataratorului, el devine un executant al unui algoritm, iar disciplina catarare, devine o activitate arida , stearpa, un act.Singura salvare a acestei stari e escalada la vedere, singura capabila sa trezeasca intuitia si sa transpuna unor dificultati necunoscute inca , propriile posibilitati si tehnici.

Insa chiar si escalada la vedere sau in premiera palesc pe langa disciplina SOLO INTEGRAL. Cunoscuta ca o forma primordiala de catarare, este cea care da adevarata raportare a omului cu elementele... Sub un alt raport, este si cea care ne apropie de regnul animal... Explozie de scantei senzoriale catalizate intr-o armonie motorie, escalada solo (free) pune in balanta alegerea si vointa cataratorului , cu instinctul de supravietuire si cu intelegerea eventualului esec - ce inseamna moartea. Hibrid intre autocunoastere si nebunie, escalada solo este izvorul unor castiguri sprituale fantastice ... Este momentul ce se prelungeste intru etenitate , in care toate componentele fiintei se unesc si lucreaza impreuna ca un tot unitar, avand ca scop un parcurs fara gresala. In foarte putine momente ale vietii , tot ceea ce compune un om vor trage atat de sinergic intr-o directie ... Este momentul in care omul redevine un tot unitar, intrupat din rana individuatiei...Niciodata nu suntem atat de avizi de informatie si receptivi ca intr-un parcurs free solo, intelegerea sinelui si armonia sunt ca fatetele unui diamant. Cea mai mica fisura in acest monument poate sfarama intreg edificiul existentei ...Intelegerea fragilitatii vietii precum si asumarea propriilor decizii sunt un semn se maturitate. Intuitia si autocontrolul sunt duse la desavarsire , anticiparea urmatoarelor miscari este dublata de resimtirea organica a echilibrului static pe urmatoarele prize, inainte ca miscarile sa fie executate.

          Insa cel mai mare castig, este SACRALIZAREA STANCII , in esenta reducerea ei la ceea ce a fost inainte de a fi amenajata, concret vorbind , in free solo , fiind permisa numai escalada pe prize, ruta devine pentru catarator , stanca ce a fost dinainte ca traseul sa fie batut...    

   Aceasta forma de catarare poate fi considerata un ritual al reintoarcerii la radacini, si , in rastimpul in care te cateri ca sa traiesti, savurezi oportunitatea care ti se deschide pentru a fi cel mai aproape de tine insuti... mai aproape decat ai fost vreodata ...

Alpinism - Ultimatum (dedicat memoriei lui Nicolae Baticu)

Nu pot face o diferentiere clara intre ascensiunea traseului Sarutul Pamantului si ceea ce avea sa devina Ultimatum , cu atat mai mult cu cat nu am rabdat decat 3 saptamani de la finalizarea primului meu traseu si am si purces la actiune in Valea Alba, incarcat cu snopul de pitoane ramase , dar cred ca toata vina o poarta umbra de nemultumire ce m-a incercat cand am iesit sus in creasta si as fi vrut sa mai continue... Sa fiu foarte precis cu detaliile acestei ascensiuni ce a durat pe parcursul a 5 ani nu cred ca pot fi, dar le voi releva pe cele care-mi sunt mai vii in memorie, si neglijandu-le pe altele care vor ramane doar in memoria traseului... Nazuinta de a deschide un traseu mai "mare si mai tare" m-a adus , in mod ironic, drept in "gura" succesiunii de tavane ce se ridica spre sus si stanga de la "bolovan". Spun in mod ironic, deoarece la prima mea escalada in peretele Vaii Albe, esuata dealtfel, imi amintesc ca am fost terifiat de tavanele cu pricina, si m-am bucurat atunci ca Albastra nu e pe acolo... M-am bucurat si mai tarziu, intrucat mi s-a acordat mie gratia si onoarea sa deschid o premiera pe acolo....

• Primul "sut" l-am facut tot alaturi de Darius, pe 29 august 2000, bazandu-ma si de data asta pe picioarele lui solide in cararea de echipament la baza peretelui... O zi mohorata, cu ceatza deasa incepand de la "bolovan", si mici picaturi de condens. Echipat "old school", cu un pulover de lana care iesea mereu de sub ham pe mine, si diverse obiecte ruginite agatate pe ham, pornesc cu bagare de seama pe primii metri, chiar deasupra Bolovanului, usor stanga. Din pacate trag si doua corzi grele dupa mine , n-am alte materiale... O fisura subtire, de inversa, mai mult o placa ma scoate sub un mic bloc fisurat , cam la 10 m de la plecare, unde bat un prim piton, un cornier cu vopsea portocalie pe el.Suna bine. Trec deasupra pe pernite de iarba, ajung pe praguri bune , sub o burtica . Un peu de tabla canta scurt pana se intepeneste , si trec burtica , la echilibru. Prizele nu sunt mari, dar sunt. Fac un pas spre stanga, intru intr-un diedru abia schitat si bat cu efort un nou peu IUS, auriu.Cu un spreiz larg ma ridic pe prize bune la maini , la liber , si avansez catre o fisura usor surplombanta. Din pozitia in care stau, observ pantele cu jnepeni din spre Iadul Vaii Albe, si frumosul versant cu Albisoarele ... E ciudat cum in mintea mea se facea atunci acel "melange" de serenitate, tensiune si teama... Probabil e reteta unei ascensiuni reusite, sau mai degraba a detasarii" incrancenate", daca o pot numi asa... Revenind cu picioarele pe" pamant" vertical, sunt trezit din visare de efortul de a bate pitoane de pe prize, care ma usuca literalmente. Bat in acelasi loc 2 pitoane , ambele slabe, si trec cumva mai sus, pe un prag orizontal la picioare, destul de bun. Imi permit aici un respiro. Marchez teritoriul cucerit printr-un morcov intr-o fisura gresioasa, pe o zona ruginie a peretelui, probabil cu continut de oxid de fier. Ce vine nu e linistitor. O fatza de gresie, barata deasupra de placi de conglomerat friabil si totul ud.Ca o masura de precautie, incep forarea pentru un spit, dar nu reusesc decat vreo 4 cm. Il bat insa numai la adancimea asta, bazandu-ma pe soliditatea stancii, nu am de ales... Ma angajez spre dreapta in pasaj, pe prize cazute si ude, pana cand prind o inversa barosana dar care suna cam sec. Tot de gresie. Deasupra ma ridic cu delicatete, si montez un frind mare dupa o placa groasa. Tensiunea in care stau ma oboseste teribil. Fac un pas spre stanga intr-un diedru bunicel , unde smulg smocuri de plante ce le arunc in vid. Odata curatat locul, bat in diedru un nou peu ius, care nu intra complet, dar e bun.Depasesc diedrul cu spreizuri pe prize fine... Escalada ma duce peste 2-3 m deasupra pasajului, pe praguri bune dar lichenoase. Sunt avertizat de Darius ca coarda s-a gatat... Hmmm. Se impune amenajarea unei regrupari, loc pe care il gasesc la 3 m sub primul tavan, pe o fisura si cu ceva praguri la picioare.Incep sa "consult" locul prin lovituri usoare de ciocan , pt a testa soliditatea stancii... Descarc in fisura cu sete tot ce mai e fier pe ham, culminand cu un morcov grosier(cuiul de rapel), care imi stoarce picaturi de transpiratie pt batere. Leg cele 3-4 cuie cu o bucla mare de coarda rosie , si cand totul e gata, constat ca ploua incet, dar sigur. De fapt , constata Darius , ca eu sunt ferit de tavane. Renunt sa il mai chem sa recupereze, avem de adunat de jos o groaza de materiale de pus la adapost sub bolovan, deci grabesc rapelul, ca sa-l pot ajuta... Nu ma pot bucura de lungimea urcata , trebuie sa strangem totul repede , ploaia se inteteste.Ne ghemuim sub Bolovan sub susurul ploii , si asteptam resemnati sa putem cobora.

Pana in primvara lui 2001 am amanat continuarea proiectului nostru, in tot acest rastimp fiind ocupat cu ascensiuni rotpunkt de trasee clasice (integrala rotpunkt a Fetei Inalte din Postavar, toate in premiera si la vedere), si cateva ascensiuni de iarna a catorva trasee importante din Costila (Scorpion,Sperantei, Memorial, 3 Surplombe si Central-galbenele, ultimul in premiera de iarna), in echipa cu Adi Cernea.

• Pe 26 mai 2001, am revenit sub perete, pt a continua traseul, tot in compania lui Darius, aceasta zi fiind ultima in care Darius ma va seconda, inainte de plecarea lui definitiva in Canada... Dupa ce insiram materialele pe "bolovan", ca la un bazar, selectam cele necesare si eu abordez plecarea pe prima lungime, pentru a accede regruparea . La pasajul de dupa spit intampin ceva dificultati, nu trec prea usor... semn ca aici e o mica cumpana... Intre timp, doi baieti trec pe la bolovan , urcand incet prin "Albastra"...Vazandu-ne dar necunoscandu-ne, ne-au intrebat daca urcam "traseul batut de Titus..." Darius le explica cine suntem si ce facem, iar cei doi se mai opresc pret de cateva minute sa vada scena, apoi se pierd in perete...Ajuns in regrupare, rasuflu din greu... strasnica "incalzire"... Darius recupereaza, venind lac de apa... nu e incantat , pt ca lungimea l-a cam inspaimantat, dar mai are suflu sa spuna ca "exista cineva caruia i-ar place la nebunie pe aici- Adi Cernea..." Il aprob si intre timp umplu hamul cu cuie, cliff , scarita , ciocan si cliffuri. Plecand direct din hamul secundului, incerc sa bat mai des zona de la plecare. terenul e destul de expus... O succesiune de tavane conduc catre o zona mai verticala, unde ,30 m mai sus de noi, traseul Sperantei face stanga pentru a se abate catre "triunghiul de iarba"...Pe acea rampa pe care trece Sperantei am planuit si eu sa stabilesc o noua regrupare din traseul nostru, posibil chiar o regrupare comuna... deci loc de intersectie... dar sa revin la miezul actiunii...Pana la primul tavan, am batut vreo 2 p-uri, spre linistea lui Darius dar si a mea , sub tavan fiind o nisa de unde am daramat niste gresii,nu de alta , dar macar puteam sa le arunc departe , pe cand, daca le-ar fi daramat coarda, ar fi fost de rau... Plecarea in tavan era marcata de excremente de pasari, aici o fi fost probabil vreun cuib candva... Tavanul era brazdat de o fisura fina , si discontinua, fapt esential pt a putea plasa pitoane si nu spituri... dealtfel, in ciuda obstacolelor intalnite pe aceasta lungime, pt deschiderea ei nu am batut nici un spit, cu exceptia celui din care m-am retras , la finalul lungimii (intersectia cu Sperantei)... Escalada placii dintre primele 2 tavane a inclus o tehnica complexa, de la ridicari peste piton, ajutor de sprijin cu cliffuri sau iesiri pe prize murdare si pozitii extrem de tensionante, pana la tehnici care combina toate cele enumerate anterior... Cum am zis, lungimea am deschis-o pe pitoane, unele situate la o distanta maricica intre ele... al doilea tavan e trecut cu o traversare spre dreapta , pana la un bot de conglomerat(mic "amvon") , eu interpunandu-ma intre el si perete... iesit deasupra pe o mica rampa, am un moment de respiro, un "no hand rest" binemeritat...Zona pana la secund e sinuoasa (S invers) si barata de tavane , ceea ce face ca parcursul corzii sa dea ceva frecare, in ciuda buclelor lungi folosite... Fisura fina continua si din locul unde ma aflu,insa din pacate nu reusesc sa bat aici un piton de nadejde, ci ceva prost, care misca ... chiar si asa, ies cu o sfortare deasupra, intr-o nisa mare, sub surplomba finala ce duce catre rampa din Sperantei, si implicit, catre regruparea noastra... Nisa imi ofera din nou momente de respiro, chiar pot pune aici materiale(in acest loc voi depozita materiale pt ascensiune). Nu am timp sa observ ca cerul negru bubuie amenintator, si nici ca mi-am zdrelit mana de stanca , dar mai apoi vad cum picaturile de sange sunt absorbite de gresie , ca o sugativa... Darius devine stresat de iminenta ploii, insa deocamdata suntem protejati de zona surplombanta... Pentru a depasi surplomba ce-mi bareaza inaintarea, incerc sa ma ridic cat mai sus cu ceva inverse, si cumva bat un peu ius din tabla neagra (pitoane care s-au dovedit atat de eficiente la fisuri fine...),si pentru ca nu a intrat decat 3 cm, il cuplez cu altul la fel , si ma ancorez in ele , studiind terenul de deasupra...Mai am atat de putin pana pe platforma... si totusi obstacolele par serioase. Ma ingrijoreaza faptul ca pe cel putin 15m in urma , nu am asigurari solide...fara sa mai pomenesc de tunetele care , in zona surplombanta si concava in care ne aflam , duduie ca-ntr-un cazan al iadului... Forez cu dalta un spit scurt, tip speo, care insa nu intra decat maxim 3 cm, insa il las asa, trec pasajul cu niste lame de gresie spre stanga si ajung pe rampa...Cobor insa in graba la Darius, recuperand foarte greu buclele din pitoane, prin balansuri mari, si odata ajunsi jos ne grabim sa strangem totul si sa coboram, intrucat iadul e pe cale sa se dezlantuie... Multe materiale (pitoane , nuci , ciocan , frienduri, etc) , le-am lasat in nisa de pe ultima bucata a lungimii a 2-a... Aceasta lungime a 2-a din Ultimatum mi-a luat 4 ore efective de ascensiune si masoara aprox. 27m.
• Revenit in perete, pe 8 iulie, de data asta cu alt secund, Liviu Beteag, am abordat primele lungimi din Sperantei pt a accede la traseu. Liviu, in ciuda ruscacului masiv , s-a miscat destul de bine pe primele lungimi...desigur , acelea aveau cuie... Ajunsi in locul cu pricina, am inceput aceeasi rutina cu inventarul materialelor, dar asta dupa ce eu am coborat cativa metri sa aduc snopul de cuie din nisa de dedesubt . Asigurat in optul lui Liviu, care la randul lui s-a ancorat in tot ce era metal in zona, am purces la deschiderea lungimii a 3-a ...Primul obstacol, o coloana de conglomerat galben si putin friabil, ce porneste direct din regrupare , drept in sus...Terenul e vertical si catararea atletica, dar prizele sunt bunicele. Nu pot sa nu ma uit , inevitabil , la Liviu si sa-i vad amestecatura de sentimente ce-l incearca ... regretul ca e in situatia asta si ca nu mai poate scapa, spaima ca eu sa-i cad in ham, etc...nimic pozitiv n-am vazut... Eu insumi sunt cel mai expus dar incerc sa musamalizez starea de fapt, pt a nu dauna echipei... La capatul amintitei coloane , pe care ma si urc in picioare, bat un piton slab, care intra putin, insa dupa ridicare , pe fatza compacta si verticala de deasupra gasesc totusi o gaura pt cliff, din care montez un spit catre dreapta, stand mereu sub amenintarea ca clifful sa se smulga... Terminata treaba, totul e mai usor, si ies cu curaj pe prize catre dreapta , prinzand niste muchii verticale la maini. Terenul e expus si destul de spalat...La cativa m de spit reusesc sa bat un peu de tabla , model scurt , intr-o fisura abia schitata, si dupa ce nu mai intra, il indoi in jos ... Trecut si de acest pasaj, mai fixez un spit la baza unei alte burti... mentionez ca acesta este ultimul spit pe care l-am batut cu dalta , cap de coarda, fiecare spit de acest gen consumand cel putin 30 de minute , cam 1000 de lovituri in dalta, si un consum fizic si psihic fantastic, pozitia si asigurarea fiind de multe ori foarte precare... Incheiem aceasta zi din pacate sub amenintarea serioasa a unei furtuni, si ne retragem din perete, spre bucuria lui Liviu, care si-a recapatat graiul abia cand ne-am apropiat de Busteni... Am avansat astfel numai 8m... constat , in plus , ca daca sunt nevoit sa folosesc spituri in traseu, pe fetze compacte fara alte posibilitati, jumatate din energia depusa in escalada se consuma pt baterea acestor spituri - rau necesar insa , fara de care trecerea nu ar fi posibila.
• Miezul lui iulie (14, 15), ma gaseste iarasi la Refugiu, alaturi avandu-l pe Catalin Padure (Batranu'), ce se va dovedi foarte atasat ideii de a deschide un traseu alpin, si va fi un om de baza si in anii ce vor urma. La Refugiu, plin de lume , vanzoleala mare.. . actiunea Costila de reamenajare de trasee (si deschidere de trasee noi) fiind in plina desfasurare. Vorbind cu Geo(Bivuac) si povestindu-i ce intentii avem, ne-a ajutat cu o bormasina pe benzina ce era la ei, care insa era extrem de grea (7 kg), si greu de manevrat. Am luat-o insa , lasand "kitul" pt batut spituri la refugiu. Samarizati in halul asta, am pornit catre perete, cheltuind multa energie pana pe rampa din sperantei pe care era regruparea noastra...Insa odata ajunsi acolo, lasam in urma tot ce e rau si eu purced pe "urmele" lasate la plecare pe lungimea a 3-a. Dupa depasirea rapida a bucatii batute , ma opresc in ultimul spit si ma pregatesc de un liber...strang sireturile la papuci si trag aer in plamani...Pasajul e depasit fara mari eforturi, sub impulsul adrenalinei. Ma uit in urma si vad scara de prize albite de magneziu...pare o scara catre fundul pamantului. Dupa acest pasaj de liber, peretele redevine vertical, si eu ma pregatesc sa montez un spit, de data asta cu bormasina...Ma sustin intr-un cliff care nu-mi inspira mare incredere, insa ma bazez pe asigurarile bune de pana acum, si cer "utilajul"... Fara sa observ ca nu am pornit masina cu butonul "on", incerc sa demarez motorul, bineinteles, fara succes ... mai incerc odata, si , tragand de cablu, lovesc cu cotul (la nerv) , o piatra ascutita... Durerea e atat de intensa , incat sunt pe punctul de a lesina, incep sa vad in alb-negru si in ceatza totul... ce e cel mai rau, e ca datorita starii de soc , imi pierd interesul pt siguranta mea, si nu-mi mai pasa ce se intampla cu mine... Catalin , vazand ce se intampla si ca sunt alb ca hartia la fatza , asista la scena neajutorat pt ca nu are cum sa ma intervina ..." pot zice ca ... a fost un moment unde timpul a stat in loc ... nu se mai auzea absolut nimic, iar neputinta mea de a nu putea ajuta era apasatoare...asa-mi aduc aminte acel moment"-relateaza mai tarziu Catalin. Intre timp, eu incerc sa stau constient, si am senzatia ca fac un efort urias pt asta... ca prin vis, vad butonul de switch si pornesc cumva bormasina, forez gaura si bat spitul in care ma pun in zelb. In momentul urmator, probabil din cauza miscarilor mele, se smulge si clifful si raman in spit . Acest episod a fost printre cele mai dramatice pe care le-am experimentat in vid, si care ar fi putut avea urmari serioase in cazul caderii unui corp inert cu bormasina si burghiu pe deasupra...Insa l-am depasit printr-un efort de vointa. Cobor deindata in regrupare , unde ma refac, mancand in graba o ciocolata .E bine sa fii din nou "acasa"...Insa tot ce e bun dureaza putin, si revin pe prize, revigorat. Asigurat de spitul cu pricina, ies la liber drept in sus, pe un pasaj care mi s-a parut dur, avand la maini riglete fine . Deasupra lui, un diedru abia schitat ,unde gasesc o microalveola imi permite un nou respiro, si montez aici un alt spit. Continuind pe fatza compacta (situata in dreapta cativa m de lungimea de sub triunghiul de iarba din Sperantei), gasesc un loc mai confortabil, cu prize bunicele la picioare. Executand un mic traverseu dreapta, intr-o fisurica fac un cuplaj din doua p-uri, si depasesc pasajul pe prize cazute, pana cand intalnesc o fisura buna, orizontala, care primeste un piton solid . Terenul de deasupra se situeaza oarecum la nivelul triunghiului de iarba, la 10 m aprox., in dreapta acestuia. In acest loc insa sunt ceva infiltratii de la ultimele ploi si stanca e umeda spre stanga. De aici picura incontinuu pe Catalin, care s-a blindat cu toate hainele disponibile, deja e in acel loc de 4 ore... Aburc pe fisurica usor surplombanta din dreapta, unde bat un peu de tabla , ce intra binisor... calc pe el, am prize bunicele, si montez un friend mai mare sub o placa, la baza unei alte surplombe-diedru. Ridicat mai sus, un alt piton si apoi inca unul ma ajuta sa depasesc ultimii 8-9 m pana pe o brana orizontala bine conturata, unde avansarea se face repede catre dreapta. Ajuns in locul in care corzile incep sa se termine, trag cu foarte mare greutate rucsacelul care contine , pe langa imensa bormasina, si legatura de pitoane si totate cele... Ingrozitor efort , dupa escaladarea acestei lungimi mari si compacte...dealtfel , cea mai dificila de pana acum. Din relatarile lui Catalin legate de aceasta prima experienta de "batut", senzatia pe care a avut-o stand in zelb 6 ore , picurandu-i apa in cap constant... era ca loviturile de ciocan pe care le aplicam eu sa bat pitoanele , le-a comparat cu pumnii pe care un montru inchis in stanca i-ar fi dat ca sa poata iesi afara la suprafata... Poate de fapt asta incercam si noi sa facem - sa eliberam acel "monstru"... Lasand rucsacelul cu 15 kg de materiale in perete, pitit bine de ploaie, o luam la vale prin "albastra", (terenul de fotbal), catre refugiu, unde innoptam... nu pot spune "dormim"... mai niciodata n-am reusit sa dorm acolo, cel mult am atipit uneori...
• A doua zi, pe 15 iulie, revenim in perete, pentru a ataca a 4-a lungime. De data asta , avansam usor, "light", fiind echipati lejer. Vremea promite deocamdata sa fie foarte buna, soarele arde inca de la primele ore ale diminetii... Daca pana acum , tronsonul de perete ce inglobeaza primele 3 lungimi din traseul nostru are un parcurs vertical , chiar barat de surplombe si tavane in mare parte, ce ne asteapta mai sus, pret de 60m pare mult mai facil, cu o linie clara de fisuri, deci un parcurs clasic, ce ne va permite , sper eu, sa avansam iute catre tavanele (amvon) ce bareaza intrarea in a 2-a jumatate a peretelui.Zis si facut. Pornirea de pe brana, are un parcurs mai dificil, iesirea peste o surplomba comporta baterea a 2 pitoane, in acelasi loc, pt a intari punctul. O mica platforma si un traverseu dreapta de 2 m ma conduc catre o fisura buna, ce primeste dupa cativa m un inel. Soarele arde necrutator... Catre final, fisura capata caracter de mic horn, mai primind un peu bun, dupa care pasajul ma scoate dupa o mica surplombita pe un prag din care execut un traverseu catre dreapta, in locul ales pentru regrupare. Aici sunt nevoit sa merg spre dreapta pana dau de cuiele din "memorial" , unde ma asigur si il filez pe Catalin. Vine asudat si gafaind greu, cu fatza plina de pamant...marchez momentul prin amenajarea unei regrupari solide, cu 2 spituri, pe care le leg si le montez si o carabiniera de rapel. Suntem aici , dupa parcursul de 50m al lungimii a 4-a , pe o platforma bunicica , la 12 m sub "amvon", dar catre dreapta. Am reusit sa castigam aceasta inaltime in perete prin numai 4 lungimi, in timp ce traseului Sperantei i-au trebuit 7... Niciuna din lungimile batute de noi nu atinge numarul de 10 asigurari fixe, uneori la 50m de lungime... Consider asta un amanunt important ca evolutie fata de "clasicele" din zona, care au in general de 2 ori mai mult material fix, pe teren intotdeauna mai usor... Regrupati astfel si profitand de vremea excelenta, continuam , prin a incepe sa cataram si a 5-a lungime . Plecarea o fac pe stanca compacta , care devine verticala. Un spit urmat 4 m mai sus de un peu bun ma scot in regruparea din Sperantei, cea de dinainte de "amvon".De aici purcedem la vale , imbatati de satisfactia reusitei... prima jumatate de traseu a fost urcata.Urmeaza , desigur, a 2-a jumatate, cu mult mai grea ca prima...peretele mai sus se vede compact , si aproape complet lipsit de fisuri, insurmontabil...fara sa uit ca accederea la el se face depasind un tavan... Materialele le las intr-o nisa chiar sub tavanul sus mentionat, pe linia traseului Sperantei...Ne retragem peste bucata batuta azi, pana pe brana de jos. Aici insa iau o decizie gresita , care ma va costa foarte scump... practic imi va schimba viata. Initial, ma gandesc sa rapela peste traseul nostru, dar pentru ca ma tem de rapeluri dirijate si complicate, iau decizia sa ne retragem prin "albastra", de la "Ruine" in jos... Ajuns la ultimul rapel, sunt incarcat cu un rucsac extrem de greu... rapelul e oblic , de 50m ,si eu omit sa-l fractionez prin pitoane . Exact in momentul cand sunt pregatit sa ma scot din rapel, pe "bolovan", alunec pe pietrisul umed si balansez in corzi foarte mult, izbindu-ma violent de perete , mult in dreapta. Rucsacul ma striveste de perete. Cu corzile in mana , trecute si prin opt, incerc sa-mi apar capul de izbitura, insa ma lovesc rau la incheietura mainii drepte... Scot un racnet de durere si cobor pe grohotis la baza ... Catalin priveste stupefiat si neputincios la mine. Ceea ce pare doar o contuzie sau entorsa, se va dovedi, abia peste 4 luni (datorita unor medici incapabili, mi-e scarba sa le dau numele), o fractura , care era pe punctul de a ma compromite definitiv ca si catarator... Abia dupa 6 luni de la incident, printr-o operatie de autotransplant de tesut osos(efectuata de echipa profesorului Samota), as zice ca o interventie divina, urmata de 2 luni de ghips , pot spune ca intru din nou pe fagasul cel bun... Insa perioada urmatoare , recuperarea , va fi lenta si chinuitoare, dincolo de suferinta fizica , va fi foarte greu sa-mi recapat increderea in capacitatile de odinioara... In tot cazul, dupa acest accident nu voi mai fi , fizic, niciodata cel care am fost... Insa voi depasi momentul si chiar voi intreprinde actiuni si mai dificile, cultivandu-mi si alte valente decat cele fizice...
• Urmeaza asadar a 2-a etapa a cuceririi "Ultimatumului"... si spun a 2-a etapa , intrucat nici eu nu mai sunt acelasi, si nici peretele... ceea ce urmeaza e infiorator,si, sincer , nu cred ca multe minti "inflacarate" si-ar fi putut imagina o cale posibila pe acolo...De data asta insa, pe 8 septembrie 2002, sunt in regruparea de sub "amvon" alaturi de Adi Cernea, un veteran al neantului... Suntem dotati si cu o bormasina "adevarata", Hilti, si cu spituri inox,toate capatate de la Florin Ularu, autorul principal al "Memorialului", prin programul "Proclimbing". Au fost putini oameni care m-au ajutat in aceasta viata, insa ma bucur ca toti au facut-o din inima... Initiatorii "Proclimbing"(Florin Ularu, Frank Schobel si Leslie Fucsko), sunt printre acesti oameni ... Sunt scuturat insa de anumite temeri privind capacitatea mea de a continua traseul la aceleasi "cote", dar inlatur "spaimele" si ma concentrez catre "imediat" . Succesiunea urmatorilor pasi e cea care conteaza acum... Fara multe vorbe, stiind exact ce avem fiecare de facut, ne pregatim de asalt, eu, incercand sa deschid drum, Adi, sustinandu-mi "spatele"... Parasesc repede "sperantei", care intra pe sub tavanele,in stanga , catre Amvon, si inaintez pe un sistem de fisurele drept in sus, catre tavan.Tavanul , nu prea mare, e insa spalatel, dar are o muchie buna catre dreapta , supendata in aer...Montez 2 pitoane care sa ma sustina sub tavan, provizoriu. Din suportul lor , in mai putin de 1 minut, spitul e gata... a meritat sa caram bormasina pana aici... eficienta e maxima... las aici doar spitul si ma angajez in depasirea tavanului. Lucru deosebit de incalcit, intrucat sunt nevoit sa fac niste acrobatii, cu acrosaje in tavan, dar tehnica de escalada ma salveaza , si ma vad urcat pe muchia de piatra , calare... Avand un spit in urma mea, nu sunt foarte ingrijorat... insa pozitia e foarte precara... Gasind un prag pentru odihna, pun o bucla de coarda dupa o clepsidra , in fisura din stanga...pare solida ... ridicat peste acest pasaj, ajung intr-un loc de odihna bun, insa sunt destul de departe de ultima (si singura) asigurare buna de pe lungimea asta...Aici bat un peu de tabla, fiind deja la baza unei fisuri surplombante ce pare friabila si deloc imbietoare... Inainte de a ma confrunta cu fisura cu pricina, ma odihnesc bine , anticipand momentele grele ce aveau sa vina... si asa a si fost. Montez in partea bazala a fisurii , 3 frienduri, succesive. Ma ridic in cel de mai sus, in care pun o scarita, si la maini ma ajut cu o bavareza. Niciunul din frienduri nu are un plasament prea stralucit, insa sunt convins ca tin...in ultima instanta , ma alin cu gandul la spitul batut in buza tavanului... in tot cazul , orice cadere in aceasta zona a peretelui, s-ar consuma in aer... odata ridicat cum am spus, ies din scarita si raman in bavareza, deasupra friendurilor...prind cu ambele maini un mic tanc friabil, care pare ca sta bine.... insa cand mai fac un pas sa ma ridic pe el, si-l trag in lateral, trozneste si se pravale in abis, intr-un nor de praf, si eu impreuna cu el... Noroc ca Adi e mai in lateral si nu sufera "avarii"...Bolovanul , maricel, cam ca un televizor, cade cu o coada de cometa dupa el, si musca dintr-o brana , mai jos, pe care o rupe partial... Toata animatia o pot savura sustinut de friendul de sus, care m-a tinut... Asta e partea buna , cea proasta e ca s-au murdarit prizele cu pamant, si a disparut unica priza buna din zona... Revin pe pasaj cu gandul sa caut alta posibilitate de a avansa... ma ridic din nou in acelasi loc, insa cu priza proaste la maini, cand , la piciorul stang, se rupe jumatate de priza si raman doar pe un colt mic... Ma clatin din tot corpul scotand un strigat de spaima, si-mi mentin piciorul acolo, pt ca nu gasesc alta priza... (imi amintesc si acum imagimea acelei prize, o piatra verzui...!), insa imi adun puterile si incerc sa bat un piton intr-o fisura, putin mai sus... din pacate nu am un piton mai gros la indemana, si cel batut nu sta fix... epuizat peste masura de sperietura, antebratele nu mai rezista... incet -incet, ma las in pitonul proaspat batut, care la randul lui, iese cu totul , cu un clinchet cristalin ca o voce de copil , si ma azvarle din nou in tenebre...ma regasesc apoi mai jos cativa metri, in acelasi friend. Fisura cu pricina nu vrea sa fie depasita, si pace... Profitand de repaus, comand de la Adi cuie barosane, si ma incumet din nou in sus... unde altundeva?... De data asta am succes, fixez un peu mai gros in acelasi loc, care nu intra de tot, insa e ff fix, si ma bazez pe el... ma aflu asadar intr-o zona perfect verticala a peretelui, chiar suspendata peste o surplomba, intr-un diedru cu fetzele foarte deschise. Din acest punct insa , nu pot vedea ca , la cativa m in stanga si sus, e un prag bun pt regrupare. Dintr-o priza mare , montez un spit si pierd timp si energie pretioase fortand pasajul in sus... cand vad eroarea, montez alt spit sprea stanga si il elimin pe acesta , tintind sa stabilesc regruparea in locul mai sus amintit... Aici, insa , ma asteapta o alta surpriza neplacuta... cei 3 m pana pe prag sunt barati de o placa care e insa foarte instabila, din pacate fiind si singura priza buna din zona... Asta nu ar fi nimic, daca nu ar fi pozitionata deasupra lui Adi... nu vreau sa bat spit pt a trece , dar vreau in schimb sa terminam si lungimea. Pana la urma nu am de ales si bat spitul, iar dupa un mic traverseu bat chiar in prag un peu mic, din care cer bormasina si incep sa dau gauri pt primul spit. Nu mi-am dat seama cat sunt de obosit pana acum, de abia mai pot actiona butonul bormasinii sa dau gaura...Sunt pe prag, in perete, ca o furnica pe un geam, dar am meritat, altfel n-as fi aici... Urmeaza din nou un moment mult asteptat, ce dureaza doar cateva minute de euforie, si incununeaza eforturile si suferinta unei intregi zile ale echipei... este momentul triumfului, cu clampanitul carabinierei in regruparea proaspat amenajata, de ascensiunea secundului in razele apusului, de descaltarea de papucii stramti in care am stat cateva ore bune , de a lua o haina pe mine sau de a bea o gura de apa , cand efortul sau durerea se pierd in infinitatea peretelui ... Adi e placut impresionat de lungimea urcata azi, in special de tavan si de fisura cu frienduri, punctele "fierbinti"... pregatim retragerea in lumina murinda a serii, si ne pierdem pe sub circul 1 ca doua naluci informe, pana cand disparem prin padurile de pe Munticelu...Cantecul de metronom al personalului ce ne duce la casele noastre ne acompaniaza muzica vuietului interior capatat in perete... E cea mai frumoasa muzica pe care am ascultat-o vreodata...Cand vom inceta sa mai putem face asta, atunci totul va pieri... Nu va mai fi vreme propice pentru proiectul nostru toamna asta, asa ca ne pregatim pt iarna, sezon in care nu am facut decat Diedrul Pupezei, in conditii proaste, cu ninsoare , in decembrie... In sezonul urmator, 2003, incep alt traseu, in Vulturi, (Exordium Ex Abrupto! ) , pe care il termin in aceeasi luna, august.
• Pe 9 august insa, revin la vechea mea meteahna, Ultimatum, cu acelasi Adi Cernea si in aceeasi regrupare in care am lasat pitoanele agatate in spituri, intr-o plasa de panza alba, care insa a putrezit peste an... Sub noi, foarte aproape, in Sperantei , zarim 2 prieteni, pe Nusu si Johnny, care sunt in zona amvonului. Schimbam cateva vorbe in timp ce noi ne pregatim sa avansam. Am inceput sa-mi revin bine dupa accident si am sperante mari de la ziua de azi...Ce se vede deasupra regruparii, e o stanca verticala si compacta, fara prize incurajatoare. Poate nu am facut bine sa stea si Adi aici, mai bine-l coboram mai jos , sa scad factorul de cadere, insa il cobor la 2 m sub regrupare si asigur cele 2 spituri, dupa care ma angajez pe primele prize .Pe fatza lui Adi nu se citeste nici o zvacnire in anticiparea orelor pe care le va petrece in ham ... Singura lui ingrijorare este sa nu-i cad in cap, deoarece sunt cam deasupra lui. Se scurg zeci de minute pana ca eu sa avansez cativa metri. Odata cu timpul petrecut pe prize scad si resursele mele fizice, incet si sigur, am deja 5 m de la plecare pe teren destul de dificil si nici nu ma gandesc sa incerc sa montez vreo asigurare.Trebuie sa fac asta cat mai tarziu cu putinta , dar nu prea tarziu , insa... mereu mi-am zis ca alpinismul ar trebui sa insemne restrangerea asigurarilor la un nivel personal acceptabil... Problemele mele sunt pe cale sa se complice , odata cu aparitia unui tremurat la gambe, care imi da instabilitate... nici mainile nu stau prea bine...Am in jur de o ora de cand stau pe prize, in descifrarea acelei fetze... de zeci de ori imi trece prin minte o traiectorie imaginara a unei caderi a mea, care probabil s-ar consuma pana la 8-10 m mai jos de unde se afla Adi... Ceea ce ma bucura insa e ca sunt slabe sanse sa ma lovesc de perete . Ajuns intr-un loc mai dificil(mereu se face ca odata cu indepartarea de asigurare, terenul se face mai inaccesibil), cumpanesc bine ce am de facut, mintea imagineaza nu numai pozitii viitoare pe prize , dar si anticipeaza daca echilibrul corpului va fi bun, fac o socoteala scurta dar decisiva, ma avant, si imi stabilizez pozitia. Consfintesc noul loc cucerit cu un cliff, apoi dublat de un altul , si cer bormasina spre descretirea fetzei lui Adi, care se conformeaza bucuros. Pe cat de tensionat am stat eu in acest timp de peste o ora pe prize,si Adi a stat la fel ce concentrat mai ales sa nu-i cad in cap... Intre timp, prietenii nostri din Sperantei au avansat 2 lungimi bune dupa amvon... totusi, timpul nu a stat in loc....Odata ancorat in spit, lumea isi recapata contururile normale , culorile redevin aceleasi, timpul fuge ca nebunul, si mainile si picioarele dor ca naiba... Imi scot papucii grabit si ma las in zelb cu ochii inchisi. Adi profita si imi face o poza...Ma hidratez, manac o ciocolata si ma pun din nou pe prize. Urc pe o fisura abia schitata cu prize laterale pret de cateva miscari, pana cand dau de o priza de 2 degete urmata de o alveola mai buna, in care ma sustin in cliff. Studiind terenul de deasupra ,curat prizele din zona . Ce se vede mai sus nu e incurajator, totul continua cam in aceeasi nota... Drept urmare mai montez un spit. Sunt la aproximativ 10m de regrupare. Incerc sa ies deasupra, insa odata cu venirea serii , scad vizibil si puterile mele de a mai face momentan ceva ... ne gandim intre timp la prietenii din Sperantei , daca or fi reusit sa iasa pe lumina in creasta, si noi dam bice catre vale... Ce concluzie am tras din prima experienta a lungimii a 6-a? ca ceea ce jos se intampla doar sporadic si pe cativa metri, (fetze dificile fara fisuri si verticale), aici e constant si tine lungimi intregi, pe zeci bune de metri.Avansarea se va face greu, in consecinta , si cu cheltuiala mare de energie, iar portiunea pe care o pot urca intr-o zi e infima pe langa dimensiunea peretelui. Deloc incurajator...insa cine nu staruie nu poate invinge.Urmeaza o toamna frumoasa , pe care o fructific cat pot: in primul rand termin traseul Exordium... din Vulturi, pe care-l consider printre cele mai dificile din tara, apoi continui seria premierelor rotpunkt, cu traseele Piticot (Vulturi), gr 8, Pantera Roz (Itwig)-gr 9-, Sarutul Pamantului (Valea Alba), gr 8. Iarna 2003-2004 am parcurs Fisura Albastra Directa , tot cu Adi.
• Primavara lui 2004 ma va surprinde in derularea unui alt proiect, de data asta in Postavar, Alternativa Intunecata, traseu de 4 lungimi,terminat in mai. In acest traseu , am reusit escalada in premiera (pentru mine) a unei lungimi(in jurul gradului 7-), exclusiv pe asigurari mobile. Va urma pentru noi o alta premiera rotpunkt, a traseului Central (galbenele), acelasi traseu caruia i-am facut tot noi premiera de iarna, in 2001. Reveniti la megatraseul nostru din Valea Alba, data de 29 august ne gaseste iar pe lungimea dificila , a 6-a pe care o incepusem toamna trecuta. Ajuns in punctul de rascruce de unde "orice e posibil", plin de energie, trec repede de ultima asigurare si , pe prize mici , analizez cum as putea depasi o mica surplomba ce-mi inchide calea. Catre stanga gasesc ceva posibilitati de trecere, pe miscari intinse dar prize bunicele la mana, si trec pasajul la liber , distantandu-ma binisor de spit. Execut un mic traverseu dreapta pe deasupra surplombitei amintite , si imi reglez mereu echilibrul pe praguri mici. Cel putin 20m de aici inainte , peretele e vertical si fara proeminente.Cer bormasina si montez un nou spit, al 3-lea al lungimii, din care atac fatza de deasupra, prin miscari de evitare a zonelor spalate sau prizelor proaste...intr-un zig-zag continuu...Cu toate ca aici dificultatea nu e prea mare, distanta pana la asigurare si configuratia terenului ma face sa fiu atent la pozitiile in care intru mereu, ca intr-un labirint cu o singura iesire... Intre timp, atmosfera se intuneca si incep tunetele caracteristice ... O ceatza deasa se lasa in perete, si incepe usor sa picure. Eu nu simt , sunt mai ferit, dar Adi e expus. Uitandu-ma in jos, vad ca am depasit spitul cam cu 6 m, iar mai jos corzile dispar in ceatza, nu mai vad urmatoarea asigurare si nici pe secund...Ajung intr-un punct unde pasajul devine dificil, si cum o nenorocire nu vine singura , incepe sa ploua in rafale direct pe mine . Stropii sunt adusi de un vant neprielnic. Prizele pe care stau se uda cu repeziciune, exceptand un pragulet la mana care ramane uscat, avand un bolovan iesit in afara deasupra . Timpul in care ar trebui sa iau o decizie se scurteaza si dispare... Am un declic mental in care racnesc la Adi sa fie atent, mai arunc o privire amara la spitul aflat in urma mea, scot un cliff de pe ham , il iau intre dinti, si blochez priza de mana cat pot, intinzandu-ma catre nicaieri. Nimeresc la limita o alveola care pare buna, o incarc repede cu scarita si cer bormasina. Forez repede gaura in rafalele ploii dezlantuite. Las in graba in spit carabiniera de la ciocan cu cliffuri cu tot, si ma retrag cu semicoarda , in timp ce sunt asigurat si cu coarda... Ajuns in regrupare , mai executam un rapel pana sub tavanele Amvonului, loc in care ploaia nu ne mai poate face nici un rau. Peretele a capatat o culoare gri-intunecat , insa esclalada noastra s-a sfarsit, corzile sunt numai bune de stors ... Ironic, ploaia se imprastie iar soarele mijeste printre ceturi... insa pentru noi, nu mai ramane decat sa stoarcem noroaiele din sfori si sa stergem de apa toate branele in lungile rapeluri pana la Bolovan... Ce am invatat din aceasta zi , care mi-a rezervat un nou episod plin de" dramatism "? Ca daca te temi ca ceva rau ti se va intampla, acel rau chiar se va produce, insa va fi mai grav decat in imaginatia ta... Nu doresc nimanui , nici celor mai aprigi dusmani, sa fie surprinsi de o ploaie pe prize, la distanta mare de ultimul spit...
• Nu mai insist asupra travaliului ce ne-a adus, in aceeasi formula, si in aceeasi regrupare, pe 4 septembrie , in incercarea de a depasi aceasta lungime sisifica, a 6-a . Cert este, ca , odata patit cu ploaia primita pe prize, ma uit de acum mult mai des la ce e in jurul meu pentru a nu mai fi surprins de stihii...Plecat din spitul salvator unde lasasem cu cateva zile in urma povestea noastra, incerc micimea primelor prize, fiind luat tare de la inceput... Dupa cca 3 m, ajung la un moment de respiro, cu prag la picior si imi scutur mainile greu incercate . Imi permit chiar si sa arunc o privire in jurul meu... Locul in care sunt e sub o burtica , in dreapta la 4 m de lungimea din sperantei , prima de dupa cea cu amvonul , si langa capatul ei... Acel pasaj din Sperantei in sine este unul dificil pentru traseul respectiv, insa el are prize mari si pitoane multe... eu stau aici pe te miri ce, la 4 m de spit, care la randul lui e la 6m de alt spit, care e la 7m de alt spit, si tot asa, pana la regrupare... Vazand lungimea din Sperantei , incerc un posibil sentiment de invidie fatza de cineva care s-ar catara pe acolo, acum... Revenind la ale mele, inteleg din nou ca exista o cauzalitate, iar eu ma aflu unde ma aflu cu un scop... in plus , totul e asa cum e , pt ca anii 2004 nu ma iarta... bdaca as fi trait in anii 50, as mai fi gasit linii naturale cu fisuri ... acum, nu ne mai ramane decat sa luam ce a ramas ... si ce a ramas nu e de lepadat... Intors din dizertatia mea filosofica, trec , cu mare efort si emotii burtica drept in sus, si fixez dintr-un cliff un nou spit, pe o placa foarte spalata si compacta... ma aflu exact in locul din dreapta si in dreptul regruparii din Sperantei, la cativa m . Stanca are o culoare albastrui pregnant, si formeaza o dunga de scurgere a apei in perete, (asta vazuta de la distanta mare)... practic exact pe acea dunga albastra (pe care am denumit-o Banda Albastra ), se desfasoara lungimea a 6-a din Ultimatum. Din noul spit examinez terenul, ce pare lipsit de prize. Intrezaresc totusi ceva ce pare o alveola mare, sanatoasa, care insa e prea departe pt a fi ajunsa... Aici execut un numar acrobatic, in felul urmator: piciorul stang il pun intr-o bucla foarte scurta de cordelina , in spit, dreptul la aderenta , cu mainile ma tin de prize foarte mici, si ma ridic , fortandu-ma la limita caderii. Ar fi rau sa cad, avand piciorul bagat in bucla. Nu-mi vine sa cred cand reusesc sa apuc, foarte greu, alveola cu varfurile degetelor, la cei 1,94 m ai mei... O tin bine, are margine buna... repede, ca sa nu-mi umflu mainile , pun un cliff mare , de la petzl, si stau bine. Terenul e la fel de neprimitor, si montez sub o alta burtica ce pare dura, alt spit, al 6-lea de pe acesta lungime. In acest moment, ma aflu cam la 35 m de regrupare. Studiind din nou terenul si curatand prize, ies sub burtica , pe prize nu prea bune , si pipai sa vad ce-mi ofera peretele. Nu mare lucru... O fisurica infima strabate aceasta burtica , despartind niste placi care nu suna a bine... Dupa ce imi mai revin un pic (fiecare ridicare , chiar daca dureaza cateva secunde ma usuca de energie, la inaltimea asta in perete), si bat cumva , nici eu nu stiu cum , un peu subtire, mereu cu teama ca placile sa nu cedeze... Pitonul e batut in sus, insa il tractionez totusi ca sa ma pot echilibra... Deasupra mea, sunt niste prize mari insa rotunde, cu care ma ajut sa prind o alveola. Peretele mai "cade" aici, putin. Montez un spit, al 7-lea(deja e numar record pt mine ... atatea spituri ), si execut un pasaj ce pare usor, insa mainile deja, dupa cateva ore , nu mai sunt ale mele... totusi ma opintesc desupra, intr-un diedru lichenos, si cazut, inclinat usor stanga... Regruparea mult visata de mine se arata la cativa m mai sus, spre dreapta putin... Este un prag bun, lat cam cat papucul , si drept...insa pe perete perfect vertical...Este locul mult visat , aproape , dar totodata departe... Ma pregatesc pt baterea aici a unui nou spit, si incep forarea, insa bormasina ma lasa... pesemne nu am incarcat acumulatorul ... o zi totusi perfecta, care nu se putea termina decat asa, din pacate... Reusesc sa bat spitul in final, intermitent, dar nu mai e energie pentru regrupare... si mai era nevoie doar de un spit, de rapel macar, in regrupare... Asta e... Galagia pe care o eman e auzita de cataratori care coboara din trasee, opriti la Belvedere pt a ne urmari ... Unii din ei fac poze. In ciuda faptului ca nu am atins regruparea, am avut o zi buna , in care am avansat peste 20m, catarand pasaje superbe pe o vreme la fel de buna... astazi, suntem favoritii"zeilor"...
• Imbatat de victoria temporara repurtata recent, planuiesc sa revin deindata in perete si sa continui in acelasi ritm, nutrind chiar speranta ca am putea termina traseul anul asta , 2004, de ce nu ? Intr-adevar, de avansat in aceatsa toamna voi avansa nesperat de mult, insa , de terminat, voi termina traseul abia in 2005... Abia la 4 zile distanta de ultima noastra actiune aici, ziua de 8 septembrie ma gaseste suspendat in perete, alaturi de Bogdan Micu, (Pti), venit sa ma ajute . Odihnit, trec pasajul dintre ultima asigurare si pragul ales pentru regrupare fara mari probleme, bat in locul respectiv un piton, dar de echilibru, din care mai bat inca 3 spituri, si scot pitonul. Decid sa bat 3 spituri intrucat nu-mi place stanca unde e batut unul din ele. Renunt sa-l chem pe Pti sa recupereze, si continui , cu inceputul lungimii a 7-a. Pragul pe care e fixata regruparea are una dintre cele mai spectaculoase pozitii in perete - trasee celebre se gasesc oriunde te uiti, Sperantei, Memorial, Albastra, Pupezei, etc, fatza de sub picioare pare ca nu se mai sfarseste...in sus, arcade lichenoase , tavanele amenintatoare si fetze albe, compacte, pazesc cu strasnicie iesirea pe meterezele crestei... Nu-mi va fi deloc usor... dar nici nu trebuie sa fie ! Imi amintesc ca e 8 septembrie, se implineste exact un an de cand am "cucerit"regruparea de sub noi... coincindenta ?! Deasupra regruparii mele , se afla o arcada mica , cam 3-4 m mai sus, apoi , dupa inca 4 m o brana mica , izolata , iar si mai sus , la cativa m, "brana mica", ce uneste 2 regrupari, de dupa a 10-a din Sperantei si a 10-a din Memorial, brana situata la 25 m sub Brana Sperantei. Iacata ce cifre mari, zece lungimi pana aici, eu am reusit sa urc acceasi distanta , in 6 lungimi , insa , ce-i drept, mai lungi si mai putin sinuoase, si cu mai putine asigurari, ce scad frecarea... Pasajul de iesire deasupra regruparii il consider printre cele mai grele din traseu, fatza ce ma desparte de arcada fiind destul de spalata... Ma ridic in spituri si ma echilibrez cu pietricele infime la maini, o sfortare si prind un colt, apoi o nisa buna catre baza arcadei, spre dreapta. Cu priza buna la mana, grabesc baterea unui peu gros la radacina tavanelului, care , desi e orientat de jos in sus, se sprijina bine. Oricum, n-am mari emotii, sub mine am asigurata o regrupare foarte solida. Ma odihnesc in zelb si pipai prizele de deasupra arcadei. Pietricele mici , dar si doua alveole, cazute , insa... Ma gandesc putin si fac un cuplaj in Y de cliffuri , si ma gandesc ca vor rezista. Fac testul standard cu scarita si cer masina de gaurit. Pozitionez spitul excelent, deasupra arcadei, ca punct de sprijin pentru a ataca fatza fina si expusa de deasupra... Las insa si pitonul la locul lui, e bun, si ma ridic , in spit, de data asta. Trimit rucsacelul jos , si pregatesc o noua ridicare, peste spit. Ma ajut de el cat pot, si cand nu-mi mai ofera sprijin, iau in primire inevitabilul prizelor neatinse inca, mici, taioase , murdare si friabile, toate la un loc...Stau inmarmurit pe ele, incapabil sa ma misc mai repede, intr-un galop al golirii rapide de resurse fizice si psihice, rugandu-ma ca sa nu cedeze cumva vreuna... nu sunt in pericol, avanad spitul la picioare , insa nu vreau nici in ruptul capului sa cad, inaltimea e foarte mare si sunt si deasupra unui mic tavanel... Mereu m-a fascinat, in descifrarea pasajelor trecute in premiera , gasirea echilibrului, temporal vorbind, intre a trece repede, cu risc de a face greseli tehnice si de a cadea, si a trece incet, cu meticulozitate si atentie , dar si consum mare de energie... cred ca am fost adeptul celei de-a doua variante, mai mereu... Gura se usuca, mainie aproape se desfac, si prind cu stanga un prag , apoi al doilea, si zvacnesc catre stanga pe iarba primitoare a unui braneag suspendat... Ma despart numai 4 m de brana propriu-zisa , cea de sub brana sperantei... Seara se apropie si eu trebuie sa pun cumva capat ascensiunii... Printr-o ridicare pe prize cazute, cu mari emotii, prind praguri mari, si apoi brana cu pricina... Aceasta a fost prima jumatate a lungimii a 7-a, in care am folosit 2 asigurari fixe. Il filez pe Bogdan din capatul din stanga al branei, de la o ancora chimica din Sperantei. Imi comunica ca e dornic sa incerce rotpunkt portiunea ce il desparte de mine , in jur de 30m buni... Se avanta in pasaje insa curand , peretele invinge... Timpul trece necrutator si trebuie sa pregatim o retragere lunga, suntem la 3/4 din perete.Desi e spre seara, vad ca si-au facut aparitia ceva nori... insa nu-mi fac griji. Ajunsi , dupa 40 de minute la Bolovan, incerc sa infulec ceva , insa traznete napraznice anunta o furtuna ... Picuri de ploaie uda cu repeziciune totul si suntem nevoiti sa alergam ca bezmeticii cu mancarea-n gura si sa adunam lucrurile repede , sa ne pitim sub Bolovan. Ploua atat de tare, incat hotarasc sa abandonam ascunzisul si ne mutam undeva mai jos, sub o arcada buna. Temerile mele sunt ca pe aici va curge multa apa din perete daca continua ploaia asa... Dupa un spectacol de bubuituri si lumini fantastic, ploaia se mai domoleste insa continua, constant, mocaneste... Decidem ca nu mai putem astepta , de teama sa nu pierdem trenul , si asa, obositi si uzi, o luam incet pe poteca ce traverseaza Circul 1, alunecand la fiecare pas... Ajunsi in gara in Busteni, ne oprim putin si lasam rucsacii jos. Nu stam mult asa , si vedem ca din noi s-a scurs pe jos o balta ... deh , e apa din Costila...
• Dupa cum ziceam , in toamna lui 2004 am avut cel mai mare "spor" din economia traseului nostru, avansand cu cateva zile de batut pana peste Brana Sperantei, cu 3 lungimi bune, pe care le consider si cele mai dificile din traseu, 6, 7 si 8.Dar , revenind la punctul in care am lasat traseul, Brana mica de jos, desi e un loc comod, planuiesc sa continui lungimea inca 30m buni, pana pe Brana Sperantei, unde sa stabilesc regruparea...De aceasta data , terenul e compus din fisuri bune, intercalate cu fetze, si placi mari. Practic, in partea superioara , o placa imensa fisurata, amenintatoare, ca un ziggurat al pierzaniei...Si cum n-ar fi destul, placa are dedesubt o surplomba gresioasa...Cu asemenea ganduri de cucerire ma aflu pe acea brana din nou in compania lui Adi Cernea , care e bucuros din cateva motive: va avea spectacol vazandu-ma cum sufar, va sta comod pe brana, si are soare din plin, ziua fiind una superba de toamna. Avand frienduri potrivite, montez unul mare intr-un fisuroi la plecare si icnesc , ridicand picioarele pe muchii friabile , din care curg pietricele. Mana sta bine in fisura. In locul in care ma aflu, fisuroiul se subtiaza si se bifurca, in Y. Aleg varianta stanga, fiind cea care ma va duce catre placa suspendata de care vorbeam. Facand o paranteza , nu pot sa nu ma gandesc cat de ironic e destinul... Aceeasi placa de care vorbesc mi-a atras atentia de mai multe ori , cand am facut Memorial sau Sperantei, ca un element inspaimantator sau instabil, ce ar fi de evitat..."nu ma mira ca n-a batut nimeni pe acolo nimic"... imi spuneam atunci, si iata ca in sfarsit se incumeta cineva !!! ... Revenind la miezul actiunii, aleg fisura din stanga si bat aici 2 peuri de tabla, bune impreuna, la mica distanta unul de altul. Ma avant pe un diedrut deschis, asigurat in cele doua peuri, si dupa o succesiune de miscari, ajung pe prize bune, la baza marii nise de sub placa amintita mai sus... Locul e bun insa de odihna nici nu poate fi vorba. Bat intr-o fisurica sub un prag un peu auriu care suna foarte bine, si stanca pare compacta . Asta ma bucura intotdeauna. E vital sa am aici o asigurare strasnica , ca acest piton. Fac pregatirile necesare pt asaltul placii, asezand friendurile la indemana pe ham si magnezuindu-ma bine, dupa care dar semnalul pentru atac... purced catre dreapta , in semicerc, luand placi mari de gresie invers, pe prize mari, fiind insa pe spate si cu prize mici la picioare. Miscarile sunt ample, resimt efortul, mai ales cand asigur un friend mediu, si sunt nevoit sa stau in aceeasi pozitie, pret de cateva clipe... In ciuda faptului ca respir din greu , consider bucata superba, o mostra de escalada libera in premiera, la mare inaltime. Montez imediat un al 2-lea friend, dupa o placa , si il smucesc putin sa-l stabilizez. E ok. reiau escalada , in bavareza, urcand pe portiunea verticala a placii (aici am si o poza) . Placa suna a gol, e ingrozitor, sunt in dreptul ei si vad adancimea fisurii, imi e teama sa nu se rupa cu mine ca un biscuite... Drept urmare scurtez chinul si fac inca cateva miscari rapide , ies pe un prag bun, si ma odihnesc putin,. Sunt la cativa metri sub Brana Sperantei. O noua fisura care primeste frienduri mari ma scoate in final pe brana, unde bat bine un peu (care e si acum, urmat de inca 2 spituri. Astfel, ia sfarsit escalada celei de-a 7-a lungimi din Ultimatum, lungime ce masoara 45m si are 5 asigurari fixe. Odihna e binemeritata, ultima parte din lungime m-a stors putin , mai ales psihic, fiind printre liberurile cele mai mari pe care le-am catarat , dar si expus, pasajul de la ultimul piton pana pe brana fiind in jur de 13 m. In ciuda aspectului amenintator, placa s-a dovedit a fi destul de solida, cel putin pentru prima escalada. Adi vine si el, si e incantat de escalada portiunii respective. Stand pe brana, imi vine foarte greu sa ma mobilizez pentru a continua, Adi aproape ma impinge pe pasajele de pornire ale lungimii a 8-a... Il trimit insa cativa m mai spre stanga pe brana , pt a scadea factorul unei eventuale caderi, si testez primele prize. O burta de conglomerat prafos de cativa m buni, in jur de 10, ma despart ce ceea ce e cu adevarat serios, sau asa pare de aici... o fatza spalata , cu colonii de licheni portocalii... ce duce catre un sistem de fisuri , arcade si placi, pana catre creasta, totul vertical... Dar sa revenim la pasajul nostru. Urc fara probleme pana cand am spiturile la picioare, si caut posibilitati de trecere, Prizele nu ma satisfac... Ceea ce ar trebui sa evit ar fi o cadere pe brana sperantei, aici riscand sa ma lovesc grav... Unde sunt, pun un cliff si ma ancorez in el, pt a putea curata ceva prize esentiale de mana de licheni albi si zgrubuntosi. Am chiar si o perie de sarma pentru asta . Treaba facuta, imi iau inima in dinti si urc pasajul , cu efort destul de mare insa. Mai sus, la capatul fetzei, stau mult mai bine, pe "cartofi" confortabili. Extrem de multumit ca nu am facut nici un fel de risipa de asigurari astazi, ne retragem multumiti , in rapeluri care sunt din ce in ce mai lungi cu cat avansam noi in perete... Va sosi insa si ziua in care nu va mai fi nevoie sa facem rapel , ci vom cobora pe poteca, victoriosi... insa nu e azi aceasta zi... Pana acolo va mai fi nevoie inca de multa transpiratie si durere...
• Un sentiment prematur de satisfactie ma incearca cu gandul la apropierea crestei, unde am ajuns noi cu traseul practic se termina "lumea civilizata" a traseelor din zona, acum va urma sa intram in "taramul celalalt ", cum am botezat acest segment urias de perete , situat in dreapta arcadei finale din Sperantei, zona expusa si spalata, ocolita de toate rutele din zona, mai putin de Memorial, care insa e mult in dreapta noastra, langa Albastra... Insistentele mele de a avansa cat mai mult in aceasta toamna , nu m-au scutit insa de comiterea unor greseli , cum avea sa fie intamplarea din ziua de 24 octobrie ... Cum secunzii mei in ultima vreme cam veneau prin rotatie, desi era pura intamplare, de data asta ma insoteste Pti, voios sa avansam cat mai mult... Insa sortii nu vor vrea acelasi lucru, dupa cum vor urma evenimentele... Avand "tabara de baza " Brana Sperantei, pe care o umplem cu toate cele trebuincioase, pot spune ca ne gasim intr-un loc ideal pt ascensiune. Vreme superba, soare , fara nici o amenintare, de aceasta data... toate premisele unei zile perfecte.Asigur o ancora din Sperantei, la plecare , si dupa un traverseu dreapta, parasesc acest traseu, care urca spre stanga, pe o rampa lunga, ce se afla exact sub peretele compact pe care traseul nostru va incerca sa-l depaseasca... Un friend mic imi va servi drept asigurare, la trecerea dintre cele doua fetze imense... Terenul e vertical, si roca e alba, compacta. Ici-colo, prize ce par bune, gauri mari, imi indica o posibila linie virtuala, un posibil punct de rezistenta minima a acestei citadele conglomeratice... Fac o schita mentala a lor, si ma avant pipaind cu grija primele prize, bunicele la maini, dar proaste la picioare. In acest mod, efortul e considerabil, sunt la 300 m in perete si ma straduiesc sa nu cad... In cateva miscari, "prind" o alveola buna, "ochita" inca de la plecare, in care schimb mana , apoi montez un cliff pt a pune spit aici. Primul spit al acestei lungimi, la aprox. 12m de plecarea din regrupare imi da un confort greu de descris... insa pe terenul vertical totul e extrem de solicitant. Manvrele cu materialele, pastrarea echilibrului, si chiar incarcarea prizelor e foarte obositoare. Alte 3 miscari la liber, ma aduc in zona unui sistem de alveole, si o aleg pe cea de mai sus pentru a ma pozitiona in cliff din nou. Pe mine, materialele stau ca pe un pom de Craciun. Rucsacelul pt bormasina, si un snop de bucle , zelburi, pitoane si cliffuri. Bat spitul, putin mai sus de unde ma aflu,(intotdeauna ma intind cat pot ,sa-l bat cat mai sus), si ma elonjez in el. Fac insa o miscare sa ies din cliff si sa ma las in spit, , dupa care scot clifful afara... In acelasi moment cu ridicarea mea, ma simt deodata mai usor... Involuntar, ma uit in jos : bormasina cadea in imensitatea peretelui... Ma surprind singur facand un gest reflex de a apuca catre directia ei...prea tarziu, deja e la 7-8 metri... Apuc sa strig un "Nuuu.." gatuit, si ma uit disperat cum se pravaleste in hau. Cu coada ochiului il vad si pe Pti, care, descumpanit, lasa capul in jos, nemaiavand putere sa mai zica nimica... O invalmaseala de ganduri si trairi imi trec fulgerator prin minte, si toate foarte intense. Nu ma gandesc la valoarea in bani , la paguba, ci la increderea pe care Florin a avut-o in mine , sa-mi dea ustensila, si la viitorul sumbru pe care-l vor avea proiectele noastre de acum inainte, fie de alpinism , fie de escalada... Cum ziceam, privesc cum cade, pare ca dureaza o eternitate, inainte sa se farame in mii de bucati... In cadere, nu s- a atins deloc de perete, doar aici, langa mine , la cativa metri, ocazie cu care mandrina s-a desprins de restul corpului... In timpul care se dilata si se contracta sub convulsiile groazei noastre, ochii o urmaresc cum se pierde incet in strafunduri, pana cand ajunge in penumbra peretelui , si , o bufnitura care ma sageata in inima rupe linistea... "Numai de nu s-ar sfarama in prea multe bucati, sa nu le mai pot gasi" ... a fost gandul meu de atunci... Si iata-ne stand pe brana , pregatind rapelurile, si strangand tot calabalacul, pt a rapela catre locul impactului... Spiritul ne e infrant, nici nu prea vorbim, mergem la vale ca la mort... Coborand, asa abatut, simt o lumina care isi face loc in sufletul meu, ca si cum niste maini uriase si invizibile au tesut toate aceste ite delicate ale destinului...dar nu indraznesc sa sper , inca...In timp ce rapelam, exact pe linia traseului, incerc sa imi revin , amintindu-mi ca daca am mers atat de departe , vom termina noi cumva traseul ... Ajunsi la 200m sub Brana Sperantei, mai avem de facut un singur rapel pana la locul cu pricina... Las tot ce e greu la Pti, si cobor singur, fiind pregatit pentru tot ce e mai rau... La jumatatea rapelului, ma uit la ceea ce trebuiau sa fie resturile, si vad totusi bormasina destul de intreaga, insa continui sa cobor ca sa vad mai bine... Ajuns pe brana cu pricina (la extremitatea stanga e terenului de fotbal), se termina rapelul, insa , dornic sa vad ce s-a intamplat cu masina, ies din rapel si ma duc sa vad... Ceea ce s-a petrecut in momentele urmatoare e incredibil , in tot cazul depaseste sfera naturalului. Bormasina a aterizat pe o jumatate de metru patrat de pietris amestecat cu iarba si pamant, in care s-a ingropat de jumatate, consumandu-se impulsul.Si asta cu atatea hectare de piatra verticala in jurul nostru. La cateva palme de ea, mandrina cu burghiul infipt in pamant. O scot afara din tarana, si imping acumulatorul la locul lui. O examinez si constat ca are numai cateva zgarieturi foarte superficiale!!! Surpriza nu e asta, ci, cand apas pe buton, functioneaza perfect ! Singura paguba a caderii unei bormasine de 5 kg in perete, 250m, e un burghiu indoit si o mandrina ciobita ! Cine face "jocurile " in aceasta lume, si e clar ca este cineva, si-a intors cu siguranta fatza catre mine... Coborand catre Busteni, zambesc in sinea mea, si sunt recunoscator pentru a fi cel caruia i s-a dat o a 2-a sansa, in speta pentru posibilitatea de a ne putea continua proiectele...
• Pe 6 nov. am pornit cu putinul elan recapatat dupa recuperarea bormasinei si cum deja ne-am obisnuit am urmat batatoritul itinerar peste platou in creasta si apoi in rapeluri(3).Pe br. Sperantei am procedat cu atentie marita pt. a evita orice incident legat de materiale sau de noi ,desi “totul e posibil atata vrema cit ai in mina franele timpului’’...Atmosfera placuta pentru data respectiva,vant slab dar rece, senin si deocamdata soare. Spun deocamdata deoarece ziua nu e totusi atat de scurta pe cat ma temeam , soarele desi apune mai devreme , urmeaza deschizatura Vaii Albe,catre apus si nu imediat peste perete, ca vara. ’’Pana pe la 3 jumate” imi permit sa spun cu voce tare ca sa imi dau curaj, si dupa toate aranjamentele ma atintesc iara pe lungimea in constructie de deasupra. Depasind bucata din “Sperantei” intru pe sectiunea deja batuta cu2 spituri si urc in maini (blocatoare ad-hoc)pe coarda fixa lasata in perete pana in punctual maxim.Imi prinde bine “incalzirea” .Aici imi iau un respiro prelungit inaintea a”ceea ce va veni”.Frica e prezenta, la fel ca intotdeauna,dar pe langa ea mai e si curiozitatea in fata neantului,si senzatia de nimicnicie, de neputinta,in legatura stransa cu ceea ce le contesta mai mult:increderea,orgoliul autoiluzia puterii…O scurta rafala rece ma trezeste din contemplarea tumultului de senzatii si purced in ajustarea ultimelor detalii tehnice.Ma ridic peste spit si caut infrigurat “ceva “ cu mainile deasupra ,ca un orb care bijbaie,pipaie…Mai nimic…Spre stanga,niste prize mari,”cartofi”,fixate intr-o placa aproape desprinsa de perete . Sceptic vreau sa verific cu ciocanul placa si ia-l de unde nu-i! L-am uitat in regrupare. Ma enrevez mai mult decat ar trebui.Trebuie sa ma concentrez mai bine…Il trag sus cu semicoarda. Asa”inarmat “ ma simt mai bine. Acustica placii imi confirma banuielile…Nu ma ating de ea ca sa nu o dau peste secund sau peste coarda.Prind sus o alveola mica pe care o curat de praf si ma agat in ea cu un cliff mic.Imediat deasupra ,”cutia Pandorei “ se deschide:o noua alveola ,in gresie,cazuta si nisipoasa.Curat cat pot si gasesc la trei palme mai la dreapta o alta ,mai mica ,dar instinctul ma impinge s-o folosesc.Atarn in ea si ma las cu socuri in cliff,sa ma asigur ca ma va tine cu tot cu bormasina.Trag materialele si urmez procedura ca si pana acum.Nu pot insa fara sa retraiesc momentul desprinderii si caderii bormasinei in vid. Eliberat de obsesie ,bat un spit ca la carte. In ciuda confortului creat ,ma urasc pt.ca sunt nevoit sa bat mai des decat sunt obisnuit …Dificultatea ma sileste…Dupa mine,asigurarile(si mai ales spiturile) nu sunt decat COMPROMISURI,facute ce-i drept de unii mai rar ,iar de altii strigator la cer de des…Adevarul adevarat e ca am repetat acel compromis pe acea portiune inca de doua ori in acea zi…Prize putine ,si alea murdare rau .Totusi peretele usor surplombant , tinde sa devina mai uman…Silit sa incerc sa pun mereu cliffuri ca sa pot avea o pozitie stabila din care sa curat prizele,trag cu ochiul la soare, sa vad cat mai are pina la momentul dureros al desprinderii de lumea noastra ,moment in care iarna va deveni atotputernica…Din al treilea spit astazi si al cincelea si ultima asigurare fixa a lungimii ajung la baza unui diedru la fel de murdar de licheni si care pe deasupra are si un smoc de iarba.Trag de el cu mana,dar degeaba…il smulg totusi cu ciocanul,descoperind o priza buna in fisura.Cateodata cand trebuie sa iesi la liber si esti obosit,ai senzatia ca toata puterea din lume nu e destula…Imi curat in prealabil viitoarele prize de licheni,si ies intr-un spreiz gigantic.Dupa primele miscari,locul devine mai comod si prizele mai mari .Cantaresc insa cu mare atentie detaliile si posibilitatile,alegind solutiile cele mai sigure,indiferent de energia consumata.Cu o miscare intinsa ,plantez “de jos” un friend mediu in ceea ce se vrea a fi inceputul unei placi foarte mari si putin stabile ,usor desprinsa de perete.Avansez foarte atent in bavareza si in chei de mana,luindu-mi minute bune fiecare miscare.Nu vreau sa devin un “surfer”, calare pe o placa de conglomerat de cateva tone…Cu cat sunt mai departe de asigurari,nelinistea creste…Executand un mic traverseu la dreapta,iau mici placi ce stau acolo de milioane de ani si care m-au asteptat tocmai pe mine sa le-azvarl in abis…Ecoul caderii lor il simt organic, in interiorul meu.Orice priza schimb la picior e resimtita cu vibratii in placa instabila. Toata energia mea e indreptata spre urmatoarea regrupare…Odata batuta, pot fi in siguranta.La capatul traverseului,aleg locul potrivit,sau mai degraba el ma alege pe mine,data fiind alveola de cliff de pe fata de deasupra.Ancorat in ea cu scarita,bat cu deosebita satisfactie doua spituri bune in fata solida, le leg cu cordelina si le montez o carabiniera stralucitoare.Cand inchei de strans cel de-al doilea surub,soarele slabeste in intensitate pt. a apune peste platoul Bucegilor.Ii multumesc pt.gratia oferita,si comand de jos un polar , bocancii, si o cutie cu alune prajite, care, dupa o asemenea zi, sunt deosebit de bune… Dupa ce ma imbrac cu gesturi lacome,il anunt pe Bogdan sa se pregateasca sa recupereze,care, desi e inghetat,nu protesteaza.Venit langa mine,contemplam “imprejurimile”.Suntem foarte sus.De aici mai avem doua lungimi…Sectiunea ce urmeaza,dupa un parcurs pe fisuri, se arata inspaimantatoare,atat cat e vizibila de aici.Pregatim repede rapelurile si coboram lasand coarda fixa pe toata lungimea.Noaptea ne prinde incet si sigur la Bolovan,unde apucam sa imfulecam ceva. Ce a mai ramas pare putin fata de tot ceea ce a fost…TARAMUL CELALALT arunca in gol 90m de perete vertical ,pe alocuri barat de mici surplombe…Semnele nu sunt incurajatoare…Daca eu va trebui sa dau tot ce am mai bun din mine,cu siguranta si peretele va ridica obstacole pe masura…Inaltime,licheni,fete spalate,verticalitate,2 tavanele in zona finala,tot atatea motive de neliniste…Peretele neclintit,de milioane de ani ma asteapta…ca un vrajitor batran care si-a epuizat trucurile dar nu si povestile…
• Purced pt. prima data la atac anul asta, care ar trebui sa fie ultimul din lungul sir , nici exagerat de antrenat,si nici pe o vreme deosebit de buna…Insotit de Bogdan Micu, parcurgem atat de rutinatul traseu pana pe Brana sperantei.Acolo , ma pregatesc sa urc pe coarda fixa pana in regrupare, activitate care nu-mi place deloc. Imi da perspectiva vidului…Ceata care incepe sa invaluie peretele e atat de deasa incat incepe sa faca condens pe stanca si pe haine . Respiratia devine grea si inecacioasa.Ceata si vantul aduc cu ele frig…si asta pe15 august. In regr., ma odihnesc si pregatesc cu rabdare toate materialele, ca de atatea ori pana acum. Pe Bogdan il las pe Brana , jos , sa ma fileze de acolo. E multumit. Ies spre dreapta pe bolovani ce par instabili si prind o fisura groasa, dar deloc comoda, dupa cum aveam sa aflu…plantez in ea un friend, intr-o priza de mana, si apoi alt friend, mai mare. Scot friendul din priza ca sa pot sa ma tin, care era si ce mai bun, ma incordez si ies prinzand placa de deasupra, pe prize bune.Dupa ce zabovesc asa vreo 10 minute, imi vine ideea sa trec o chinga pe dupa placa de deasupra… zis si facut , numai ca singura chinga e zelbul …bun si ala…prind o scarita de el, urc ,si incep sa “dezinfectez” locul unde o sa “ injectez” un spit.Odata treaba facuta, cobor in regr. si-l aduc sus si pe Bogdan, care savureaza pentru a doua oara lungimea a 8-a. Revenind pe “felie” ,studiez cu luare-aminte ce urmeaza.Pun zelbul in spit si ma inclin in toate directiile, sa vad mai bine.Tavanel de gresie, urmat de o fisura oblic stanga…La plecarea pe fisura pun un carlig din care curat fisura de placi mici de stanca, cu ciocanul,facand-o suficient de rezistenta de prins. Iesind pe fisura, dupa 2-3 m bat un piton prost langa care pun , pe stanga , un cliff mai bun.Langa cui forez din nou pt. alt spit. Trancanitul bormasinii e deosebit de placut, e mereu asociat cu ideea de siguranta. Scot pitonul care nu opune rezistenta si curat cu atentie totul in jur, mai ales prizele de la picioare.Fisura pe care tocmai am urcat-o e o placa mare spre stanga, care ma rog sa nu cedeze, dar se pare ca n-are de gand.Placa e barata in sus de-o fata cu prize proaste si foarte proaste,cumva ma echilibrez si ies pe ea pina la baza altei fisurele in care bat un peu cu mari eforturi si emotii.Desi cuiul e bun ma las in el cu infinita delicatete…la o palma de el mai bat un peu si le solidarizez .Pt ca sunt fixate lateral dupa o placa nu pun baza mare in ele.Bucatele mici de stanca cad permanent in capul lui Bogdan care-si pune casca. Fiind deja destul de obosit, imi permit un moment de respiro si totodata de contemplatie. Ceata s-a dat la o parte, dezvelind abisul…Terifianta perspectiva… si totodata una dintre cele mai frumoase…Totusi e destul de frig,daca sunt imbracat cu doua polare…La auzul loviturilor de ciocan, un liliac din fisura tipa cat il tine gura..in fond e casa lui, nu a mea… Din locul in care ma aflu, calculez o iesire spre dreapta, pt. a prinde o a 4-a fisura dar miscarea e atat de intinsa incat simt ca-mi ies mainile din umeri…Zabovesc mult la acest pasaj, mai mult decat ar trebui…”Rezerva” mea de curaj se pare ca e pe sfarsite…Ca si ziua de batut.Totusi fac si acest ultim efort ,pt. ca”trebuie” si infig cu sete un peu bun mai sus, din care si cobor si in care las o noua coarda fixa.Liliacul ma avertizeaza din nou pe frecventa lui inalta ... Insa invadatorii se retrag.
• 21 august, insotit de Adi Cernea, revin in vid. Dupa calculele mele , azi avem o fereastra de vreme buna, intre doua ploi…daca a nu ploua inseamna vreme buna. De data asta vom face numai doua rapeluri intrucat am lasat doua corzi fixe, una pe lungimea batuta , si alta balustrada din regruparea din Sperantei in regr. A 8-a din Ultimatum. E sarcina mea sa trec primul pe balustrada,lucru nu foarte usor, nici prea placut, dar spectaculos , mai ales acum, cand s-a spart un pic ceata.Incarcati cu rucsaci grei, trecem pe rand dintr-o regr. in alta,si ne apucam ,stand in zelb ,sa “despachetam” sculele... Fiind gata in sfarsit,imi pun blocatorul pe sfoara fixa si , asigurat si de jos, incep urcusul…Asigur cu bagare de seama tot ce prind , intrucat sus stau intr-un singur peu, care dupa parerea mea, e destul de bun…Incalzirea imi face bine si din peul amintit, scanez cu grija ce urmeaza ; primii metri par promitatori.Dupa ceva tatonari, ies cu un icnet pe prize si fac doua –trei miscari in sus si stanga ,cu picioarele pe niste “chifle”bune. Avansarea pe fata asta usor cazuta cere gambe rezistente a dracului…Curat cu migala fiecare priza de mana sau picior, sa nu cumva sa-mi faca lichenii vreo figura,avand in vedere “bogatia” in aceste “plante” a peretelui.La trei metri se contureaza o fisura tapana cu fetele in diedru .Pana la ea insa e un pasaj fin si pana la cui e drum lung, dar freza ar putea fi un drum de cel putin doua ori mai lung…Coordonarea si mai ales ehilibrul ma ajuta si de data asta ; prind fisura cu stanga si o tin cu disperare, cu efort sporit. Uneori ma amuz cu gandul ca efortul depus in pasaj tine destul de mult de asigurare sau de distanta pana la ea…Fisura de deasupra ea arata bine si ar primi si frienduri, desigur, daca le-as avea pe mine…Nu pot sta in bavareza pana mi le trimite Adi, asa ca trebuie sa ma descurc altfel. Si repede! Smulg cu dreapta niste pietre si ierburi din fisura si ma intalez mai comod acum, ca am facut prize…Incerc sa respir adanc si chiar sa ma relaxez, inchizand ochii . Uneori merge. Ma concentrez asupra primei tinte : sa bat un cui. Dau cu sete intr-un peu pana intra bine,consumand din nou multa energie .Urmeaza o odihna prelungita in cuiul care e inca cald. Ca si in multe alte cazuri , profit de perspectiva ce o am de aici si contemplu tenebrele…sunt sus, din ce in ce mai sus…In acest punct,am doua variante. Sa urmez fisura care se pierde in stanga , sau sa ies drept in sus, pe o fata spalata , urmata de surplombe…Pe surplombe se contureaza ceva alveole, dar nu vad bine de aici.Decizia e ca si luata , nu mai lipseste decat actiunea… Ies pe fisura in spraituri mari combinate cu bavareze si chei de mana, dupa care fixez un peu bun dupa un bolovan ,la capatul ei.Daca nu ma insel ,scrie si Cassin pe el… Agat o scara in cui si leg o bucla pe sub genunchi , ca sa ma pot ridica cat mai sus. Pe data dibuiesc doua alveole, dintre care niciuna nu e prea buna pt. cliff. Ma hotarasc la una si il avertizez pe Adi cand ma las in el…Nasoala stare. Bormasina isi face datoria zgomotoasa si de data asta si reusesc sa bat un spit excelent.Totusi, in stransoarea neantului, sa nu devin prea increzator sau arogant…Spitul este urmat de un sistem de 2-3 alveole ,bune ca prize , dar nu si pt. carlige . Mai sus, totusi , gasesc de cliff. Il montez si spanzur in scarite. Zona e aspra aici ca pasaj rotpunkt, atunci cand o fi…Am in vedere aspectul asta la dispunerea asigurarilor. Aici sunt in punctul maxim al surplombei, in buza ei. E groaznic de greu sa bat spit deasupra, intrucat picioarele intra sub burta surpombei.Totusi indeplinesc si aceasta sarcina,si mai castig 1 m…E lichenos si mizerabil aici…Privesc cu jind catre locul ales pentru regrupare,in sus spre stanga vreo 5m . E cea mai buna alegere. Astazi Trebuie sa termin lungimea cu orice pret. O ultima burtica ma desparte de niste prize ce ma vor conduce in regrupare . Ridicat deasupra spitului cu 1m, tin o coaja care se fisureaza incet-incet…Neavand alte prize,incercsa cobor si sa apuc bucla din spit, dar degeaba , nu ajung. Stiu ca voi cadea , dar am la dispozitie o gramada de timp sa constietizez asta…Il anunt pe Adi care strange coarda repede…Brusc, coaja pusca si simt organic imponderabilul. Coarda preia repede, dar cad mult pentru ca se intinde mult…sunt la 30m de secund. Am cazut complet in aer , fara contact cu peretele, iar picioarele mi s-au incurcat in semicoarda ,asa ca sunt aproape cu capul in jos.Din spitul care m-a oprit atirna rucsacelul si bormasina cu burghiul atintit spre mine…Trag niste injuraturi, rad, ne distram , si urc furios la locul cu pricina. Incerc sa dau o gaura care sparge stanca ,si apoi inca una buna , unde mai fixez un spit, si ultimul .Pun o bucla in el, ma ridic deasupra curatand concomitent prizele…Curajul si fizicul imi sunt aproape epuizate. Locul de regrupare nu e grozav, dar merge .Ca sa pot bate regruparea , incerc de cateva ori fara succes sa bat un cui bun.Abia la al patrulea si ultimul de pe ham reusesc, si le scot pe celelalte . Trag bormasina sus si forez cu sete gauri.Dupa ce totul e gata, vibrez de bucurie. Il momesc si de data asta pe Adi sa recupereze, folosind acelasi truc, anume ca e surplombant,sinuos si sunt obosit. Nu prea vrea , dar vine, si nu-i pare rau. Abia acum realizez cat ma dor picioarele in papuci si imi permit sa-i scot, dupa 4-5 ore…Amenajez mai departe regruparea, leg spiturile intre ele si las o carabiniera de rapel dupa care lasam cu grija legatura considerabila de cuie aici. Ce urmeaza mai sus e o fisura surplombanta ce ma cheama parca, sa termin totul azi, odata pentru totdeauna. Ascult vocea ratiunii si imi infrang dorintele , sun retragerea catre casa si catre un blid de mancare calda pe care il merit azi cu prisosinta…
  
  
  • Urmatoarele zile le petrec visand cu ochii deschisi la ziua cea mare , in care eforturile noastre vor fi rasplatite cu o umbra de eternitate. Simt ca e atat de aproape , incat aproape traiesc momentul . Ziua de 28 august (la 5 ani fara o zi de cand am inceput traseul ), ne aduce in aceeasi formula de asalt (eu cu Adi), in regruparea aeriana de unde ar urma sa deschidem ceea ce ar trebui sa fie ultima lungime, a 10-a din traseul nostru . Totul e in sprijinul nostru : vremea excelenta, forma buna … daca vom avea si sansa , atunci vom reusi… Ultima lungime , totalizand cam 25-30m, are un parcurs la pornire vertical, urmat de o fisura , tot verticala, ce se tranforma in hornulet, si apoi o fatza scurta si cazuta in zona finala… Cele mei grele obstacole le-am intalnit in prima parte a lungimii, incepand chiar cu diedrul de la plecarea din regrupare, un parcurs cu prize fine , si care trebuiau curatate concomitent cu escalada … Nu iau pe mine decat 3 pitoane, cliffuri, ciocan si scarita. Adi e intercalat intre rucsaci mari , asezonati cu legaturi mari de pitoane , bucle , spituri si frienduri. perspectiva pe care o am de aici , e fantastica. Suntem pe niste praguri aeriene, la o mica distanta sub creasta, abisul e infernal, si traim intens frenezia ultimelor pasaje din traseul nostru. Avansand 3 m in diedru, incerc sa ma ajut cu o placa situata imediat in dreapta mea, insa renunt la posibilitatea asta , cand vad cum suna, si de teama sa nu se pravale peste regrupare... Nici macar nu o ating. O mica nisa verticala aproape de capatul diedrului, imi permite sa bat un peu auriu, insa e batut adanc si urechea e inutilizabila pentru carabiniera. Trec o chinga pe dupa el, si ma asigur temporar in acest fel. Tensiunea picioarelor, care periau mult din efort, incepe sa se faca simtita,un mic moment de odihna imi permite sa vizualizez obstacolele ce urmeaza. La capatul diedrului, se vad niste gauri, loc in care ma ridic si pun un cliff bun... Caut un loc care sa sune bine, si montez indata si un spit. Sunt intr-o mica fatza surplombanta , punct de inceput pentru o noua fisura , destul de larga insa foarte rotunda, si de asemeni, surplombanta . Intrarea in ea o execut in escalada libera , tehnic, luand placa in brate , in pozitia "broasca" . Ulterior, ma voi ridica in picioare pe un prag mare , si voi avansa cu chei de mana in fisura rotunda, tehnica extrem de atletica , ce ma stoarce repede si mainile incep sa-mi tremure de epuizare si tensiune , la fel ca si picioarele. Montez cu gesturi pripite un friend mic in rotunjimea fisurii, apoi , putin mai sus, trec o chinga dupa niste pietricele incastrate in fisura. Ma uit cu coada ochiului catre spit, care a ramas in urma cativa metri... Nu vreau sa ma gandesc la cadere, insa ea se gandeste mereu la mine ... Adi devine grav si concentrat cand ma vede in dificultate, insa am mai trecut noi prin asta... Ma odihnesc putin in bucla de chinga montata mai devreme, fizic, insa psihic ma consuma enorm, ma astept sa cedeze din clipa in clipa. Aceste asa zise odihne n-au avut aproape niciodata rolul de a ma incarca cu energie, ci de a imi putea face curaj si a ma concentra pe pasajul dinaintea mea...Cand simt ca a sosit momentul, zvacnesc cu toate motoarele pe capatul pasajului, si gasesc in sfarsit pietre bune la picioare, iar la mana o nisa orizontala in fisura, loc in care plasez un friend mai mare , si il si smucesc . In acest punct,imi permit o odihna fara maini,si un prim moment de contemplare . Creasta Vaii Albe, dincolo de Hornul Sperantei, e invaluita in valatuci de nori sparti, prin care razbate o radiatie de lumina galbena, mai intensa sau mai slaba , dupa grosimea cetzii. Spectacolul, mereu in miscare , pare de poveste.Niciodata nu am observat peretele din acest unghi, perspectiva e cu totul noua si interesanta...Catre Caraiman, albisoarele sau punctul La Verdeata se intrazaresc prin aceleasi sparturi de nori.Mai departe, fisura face un mic hornulet vertical, insa lipsit de prize bune in portiunea finala. Aici totusi gasesc o priza rotunda, pe care o curat bine de licheni si o incarc pentru a trece , la echilibru, fiind singurul punct de sprijin. La aceasta inaltime in perete si cu asigurari rare, pasajul isi releva cu adevarat calitatea ...Depasit, ajung intr-un loc in care fisura-horn de mai devreme se imparte in mai multe fisurele mici , orientate usor catre stanga. Sub o placa solida de gresie montez un friend mic, bun, urmat mai sus de un morcov, zdravan , batut cu sete. In timp ce-l bat imi zdrelesc degetele,sangele curge, insa nu mai are importanta, va fi ultimul piton al traseului Ultimatum... Aleg un parcurs oblic stanga, cu pietricele iesite la picioare, pe care le incerc cu grija, pana cand peretele "cade" usor, si execut un alt traverseu, de data asta delicat si cam dezechilibrat, catre dreapta, pentru a "prinde" ceea ce va fi hornul final. Bucuria de a fi in acest contrafort solid, ce-mi confera siguranta si creasta aflata la cativa metri deasupra ma gatuie de emotie... Ma concentrez insa pe pasaj, stiind ca nimic nu e terminat pana nu e terminat... Un friend mediu imi serveste drept asigurare in acest hornulet inchis, din care ies pe prize, pe o fatza cu pasaje de dificultate mica insa friabila, unde orice priza aleasa gresit poate crea probleme mari,cu asigurarile ce le am, si mai ales distanta pana la ele... Deasupra ochilor mei se arata un loc plat, bun, ce duce , printr-o mica brana catre dreapta , in Creasta Vaii Albe . Inima imi bate cu putere si sunt la un pas de a-mi implini acest proiect frumos, ce adauga destinului meu implinirea visului in care am crezut atata vreme... Pasul facut, stau ametit de bucurie pe platforma de sub creasta, si chiui catre Adi semn ca ascensiunea a luat sfarsit. Primul lucru pe care-l fac e sa las jos de pe ham tot ce e greu, scot papucii stramti si respir aerul victoriei, fascinat de jocul de lumini si umbre al norilor ce trec deasupra-mi. Trag apoi rucsacelul cu bormasina , si pregatesc regruparea pentru venirea secundului , pentru ultima data in acest traseu... In timp ce Adi escaladeaza lungimea inca calda, eu cad pe ganduri, retraind momente din escalada traseului, care imi vuiesc inca in memorie... Desi sunt multumit ca am reusit sa impun escaladei acestui traseu un anumit stil, prin folosirea la minimum posibil a asigurarilor fixe (exceptand regruparile , unde nu am fost zgarcit), si depasirea obstacolelor naturale ce primesc asigurari mobile prin escalada libera, sunt pe deplin constient ca deschiderea acestui traseu nu ar fi fost posibila fara ca muntele sa ma accepte, si , fara sa gresesc , chiar sa ma rasfete permitandu-mi atatea escalade deosebite, ca si cum mi-ar intoarce faptul de a-l indragi atat de mult...